Şa-numitele “Casandre”, prevestitorii recunoscuţi de nenorociri, nu sînt înzestraţi, probabil, cu vreo facultate supranaturală şi nu sînt nici fiinţe tenebroase, care să vadă peste tot răul. Adevăratele “Casandre” nu au în plus faţă de semenii lor decît o inteligenţă ieşită din comun şi un bun-simţ pe măsură. La o asemenea “Casandră”, pe numele său Sebastian Haffner, ne vom opri acum.
În general, îşi scriu memoriile personalităţile socialmente recunoscute care, atunci cînd nu sînt scriitori, sînt oameni politici, artişti celebri, muzicieni ori măcar generali participanţi la bătălii decisive. În secolul XX, cele mai citite memorii au aparţinut unor Churchill ori De Gaulle, urmate, pe treapta a doua de interes, de artişti aflaţi la un moment dat sub lumina reflectoarelor, fie că ei se numeau Edith Piaf, Ingrid Bergman ori Yehudi Menuhin.
Regula de fier şi nescrisă a celebrităţii iniţiale urmată de memoriile ulterioare pare a fi acţionat mereu fără greş. Inutil să precizăm că interesul publicului rămîne direct proporţional cu celebritatea socială a autorului, după cum pare la fel de inutilă precizarea că doar rareori marele om de stat ori marele artist a scris şi nişte memorii de oarecare valoare.
În aceste condiţii, îşi poate permite să-şi scrie memoriile un personaj complet anodin, fără strălucire, care n-a ocupat niciodată vreo o funcţie socială? Asemenea memorii există totuşi şi ele pot fi mult mai interesante decît cele aparţinînd “personalităţilor”. Trebuie să îndeplinească însă una din următoarele două condiţii: să fie scrise cu talent literar sau să depună mărturie asupra unor evenimente excepţionale. În secolul al XIX-lea, Amintirile din copilărie ale lui Creangă au creat, în literatura noastră, prototipul memoriilor unui om insignifiant social, dar înzestrat cu geniu literar. Iar memoriile unui umil funcţionar care a
