Dacă anul trecut îmi începeam cartea despre Cioran în vila Noica de la Păltiniş, la doi paşi de Răşinari, unde altundeva era mai firesc să croiesc un eseu despre corespondenţa lui I.L. Caragiale de nu la Sinaia? Mă rog, se putea şi-n republica Ploieştilor, ori, şi mai aprig, la Berlin, acolo unde ni s-a dăruit cea mai intensă jubilaţie epistolară a senectuţii, cea mai ghiduşă voluptate a îmbătrînirii, din literele „daco-romane“.

Dar Sinaia este un nod vital în codul hedonismului caragialian. Sinaia Peleşului, a lui Carmen Sylva, Alecsandri şi Claymoor, Sinaia trenurilor de plăcere şi a seratelor muzicale, a mamiţelor, domnilor Goe şi „drumului prăpăstios către strada Furnica“, dar în special Sinaia de-mulţi-slăvitului Gh. Matheescu, patronul delicateselor şi colonialelor, ale cărui mărfuri fine (icre moi tescuite prima, halva ş.a.m.d., la rivalitate, în haremul papilar caragialian, cu băcănia „românului întreg, bădia Drăgănescu“ din Iaşi) alintau fantasmele gustative caragialiene, hărţuite de dulce-amara „franzelă a exilului“!

Asta, ca să nu mai spun că în cuprinsul mănăstirii din Sinaia, lîngă icoanele lui Pîrvu Mutu Zugravul, îşi doarme somnul de veci Take Ionescu („Tăchiţă Gură de Aur“), ultima iubire a sexagenarului Caragiale, cel care a generat textul-cheie pentru descifrarea psihologiei, a complexelor de-o viaţă ale acestuia, complexe mai mult sau mai puţin mascate, caligrafiate, pe scena şi-n culisele operei. Anume scrisoarea către Delavrancea din 15 februarie 1908, cu hotărîrea „cinicului Caragiale“ de-a se înscrie în partidul lui Take Ionescu : „Nu crede că-mi fac cumva iluziune că voi găsi acolo unde mă duc vreo strălucită compensare la adversitatea care m-a bătut pîn-acuma. Mă voi mulţumi cu foarte puţin. Acolo cea mai mică atenţiune, o privire binevoitoare, o strîngere de mînă, dată nu în silă cu un singur deget fricos de mînjire la contac