Am aflat vestea morţii lui Ştefan Aug. Doinaş la nici o săptămână după ce îl ascultasem evocându-l pe Vladimir Streinu, la un simpozion dedicat memoriei acestuia. Au vorbit acolo despre Streinu, într-o sală a Muzeului Teatrului Naţional, şi alţi scriitori şi critici, dar evenimentul acelei reuniuni era participarea lui Doinaş, scriitorul atât de preţuit şi omul atât de mult respectat, sărbătorit şi el, de curând, la împlinirea celor 80 de ani.

Dintre vorbitori venise primul şi aştepta tăcut umplerea sălii, singur la masa de prezidiu improvizată, până ce i se alătură cineva care îndeplinea oficiul de gazdă. Îi adresă invitaţia de a vorbi primul, ceea ce ieşea oarecum din uzanţe, ştiut fiind că, în astfel de împrejurări, celui mai important vorbitor i se dă cuvântul la urmă, spre a menţine viu interesul adunării. Am aflat apoi că Doinaş ceruse astfel, de acolo pleca direct la spital, unde era de fapt internat, urmând să fie supus unei operaţii a doua zi.

A vorbit cu emoţie despre Vladimir Streinu, cu emoţie şi melancolie, transportat de amintiri în anii primei lui tinereţi, de când datau raporturile cu marele critic omagiat la centenar. Ca semnatar al manifestului Cercului literar de la Sibiu, ca aderent necondiţionat la maiorescianism şi lovinescianism, era firesc să se fi simţit apropiat de Vladimir Streinu, unul din exponenţii de marcă ai criticii estetice. Dar îl câştigase şi felul de a fi al omului, înalta intelectualitate şi civilitate, umorul, afabilitatea, francheţea nebrutală, trăsături în care Doinaş se regăsea.

A povestit o reacţie a lui Streinu într-o împrejurare care îi angajase lui Doinaş destinul scriitoricesc. Erau anii începutului literar şi prietenii cerchişti uneori îl ironizau pentru numele literar pe care şi-l luase şi care le suna "păşunist", neconcordant, oricum, cu orientarea generală a grupării, sincronistă şi europen