Spuneam, ieri, că actorul Ion Lucian - campionul lacrimilor vărsate la televizor în aceste zile, spre fericirea televiziunilor populiste - n-a dus-o tocmai rău în comunism.
A fost actor pe toată perioada „ciumei roşii", iar mulţi ani a fost chiar director de teatru. Partidul avea grijă de cei care zugrăveau „noile realităţi socialiste din patria noastră". Bani, locuinţă, loc de muncă, turnee în străinătate. Mă tem că tinerii actori de azi, inclusiv cei foarte talentaţi, nu au atâtea avantaje. Dar nu i-am văzut smiorcăindu-se că nu au casă, că sunt prost plătiţi sau că nu găsesc de lucru.
Da, Ion Lucian a făcut lucruri memorabile. Dar pentru asta a fost răsplătit! Cu aplauze, cu bani, cu onoruri, cu o pensie remarcabilă. Distinsul actor nu are motive serioase să (se) plângă. Există milioane de români cărora ar merita să le şteargă lacrimile.
M-a mai frapat ceva. Nemulţumirea domnului Ion Lucian este că nu poate lua şi pensie, şi salariu - ambele de la stat. Să mă ierte Dumnezeu, dar la 86 de ani nu te mai osteneşti ca director de teatru! După o carieră de aproape 70 de ani, îţi mai vezi şi de sănătate. E o formă de respect şi faţă de tine, şi faţă de teatru. Eventual mai urci pe scenă pentru câte-un spectacol, să simţi aplauzele publicului, dar asta nu are legătură cu banii, ci cu pasiunea. Pentru asta, da, merită să plângi, nu pentru leafa de director octogenar!
Când vine vorba despre actorii şi cântăreţii deceniilor trecute, auzim la tot pasul: „Vai, noi, românii, suntem nerecunoscători faţă de aceşti artişti minunaţi, care au bucurat milioane de oameni..." Demagogie de doi lei. Unu: mulţi artişti sunt admirabili, alţii sunt de-a dreptul hahalere. Doi: recunoştinţa e percepută diferit de cei care o exprimă faţă de cei care o primesc. Trei: artiştii de valoare n-au dus-o rău niciodată. Au câştigat bine, au pensii frumuşele, au be
