Am început dăunăzi un experiment. Admit, fără prea multă încredere şi fără un calcul precis, îndelung premeditat. Am vrut să demonstrez că Guvernul lucrează. Că o face tihnit, aşezat, fără să epateze cu marile realizări, aşa cum ni se spune, prin reprezentanţii naţiei, zi de zi.
M-am proţăpit, cu acest gând, în Parlament, în faţa unor uşi - căci uşa, scările sau pupitrele goale au devenit, de când cu posturile la care se transmite mereu ceva uluitor din faţa lor, linia de demarcaţie, în geografia puterii, între noi şi ei. I-am aşteptat acolo, cu servietele lor târâite de umbre cocoţate în stratosferă pe valul misiunii încredinţate, cu aerul lor de dumnezei, de invincibili, de vindecători ai rănilor vechi, de justiţiari, de recuperatori ai banilor dispăruţi în mâinile mentorilor lor, cu mina preocupării înşurubată pe tâmple.
Experimentul era simplu. Aveam să îi întreb, fără agresivitate şi fără a întinde capcane ce soluţii au, în ministerele lor, pentru angajamente pe care şi le-au luat faţă de FMI. Aveam să le cer explicaţii simple strict despre decizii de care se feresc, deşi intră în fişa postului lor de ministru. Ei urmau să răspundă civilizat şi cu argumente, eu să recunosc că au măcar un plan.
Primul s-a nimerit să fie Daniel Chiţoiu. Ministrul Finanţelor rămăsese restant cu o explicaţie obligatorie: cum va lărgi taxarea pentru asigurări sociale dacă, aşa cum spune, nu va reţine contribuţii pentru sănătate şi pensii niciunei noi categorii, scăzând nesemnificativ CAS-ul? “Pur şi simplu”, mi-a răspuns încurcat, cu capul răsucit în altă parte, fără ţintă, gata să se împiedice, să cadă pe scările de marmură între cabluri tv. “Cum?”, am mai avut o tentative tardivă, alergându-l printre uşi, în timp ce căuta salvarea – sala de plen, teritoriu păzit, interzis nouă, permis lor. “Am fost foarte clar!”, a scrâşnit parcă speriat, dispărând.
A
