A venit timpul ca întreaga noastră societate să înveţe să facă mult cu bani puţini. Fiindcă anii 2004-2008, când o parte a populaţiei României avea acces la împrumuturi consistente date de bănci, au trecut. Şi nu cred că vom mai vedea, în viitorul previzibil, venind peste noi - din afara ţării! - valuri de bani cum veneau în acei ani.
Grosul populaţiei, din nefericire, a continuat şi atunci să trăiască din veniturile curente, foarte mici în cazul celor mai multe familii, din care erau nevoite să-şi procure mâncare, să plătească întreţinere, să-şi cumpere haine şi, în rare situaţii, să călătorească. Dar vreo câteva milioane de români - fapt deloc neglijabil - şi-au procurat bunurile şi serviciile de pe piaţă plătind combinat: din venituri proprii şi din credite.
Băncile, care aveau bani mulţi, îşi doreau o multiplicare rapidă a creditelor, cu deosebire a celor în valută. Unde a dus înmulţirea împrumuturilor? Societatea noastră a înregistrat mai mult consum, mai mult confort. De fapt, o creştere a bunăstării. E rău că populaţia şi-a putut îmbunătăţi astfel condiţia de viaţă? Pare că o astfel de întrebare nu poate să aibă decât un singur răspuns: e chiar foarte bine. Cu o condiţie însă: ca o astfel de bunăstare, pe datorie, să fie obţinută cu îndeplinirea unor criterii cu desăvârşire raţionale. Şi nicidecum emoţionale.
Efectul, în cele din urmă, s-a dovedit a fi fost pervers. Căci pe piaţa internă cererea de consum a surclasat oferta de bunuri şi servicii. Aşa ne-am trezit noi cu o explozie dramatică a deficitului contului extern. Şi spun dramatică pentru că ajunsesem să consumăm mult mai mult decât produceam în ţară.
În anii 2004-2008, în timp ce PIB-ul României era în plin avânt, oferta de bunuri şi de servicii din producţia internă creştea lent. Iată de ce populaţia avea prea puţine motive să spere că pofta de consum, hr