În peisajul presei autohtone, suplimentul The New York Times distribuit săptămînal, în fiecare vineri, împreună cu România liberă, are efectul unei întîlniri de gradul III: tonul e dubios de neutru, subiectele sînt periculos de pertinente, iar înfăţişarea publicaţiei e devastator de atractivă. E, practic, un ziar din altă lume, aterizat, nu se ştie cum, nu se ştie de ce, în România. Eu unul i-am urat, din prima clipă, bun-venit. A fost începutul unei frumoase prietenii.
Nu ştiu cum se aleg articolele pentru ediţia din România, dar selecţia e de fiecare dată interesantă. Am găsit aici reportaje exotice despre sate uitate de lume de prin Serbia, recenzii la cărţi de eseuri politice, relatări de la tot felul de summit-uri, analize despre capacităţile militare ale Chinei, interviuri cu artişti şi multe altele, într-un cupaj bine echilibrat de investigaţie serioasă şi distanţare ironică. Ce mi se pare însă cel mai captivant e cum ne văd ei pe noi. Cum arată Europa văzută de la New York. Cum se vede criza euro din ţara $. Despre asta e vorba în articolul semnat de Liz Alderman în ediţia din 19 februarie.
Pe la 1870, Victor Hugo a avut o viziune. Pe cînd tocmai planta un stejar în grădină, a prezis că în momentul în care copacul va ajunge la maturitate, va exista o Uniune a Statelor Europene şi o monedă unică, a cărei menire ar fi să întărească legăturile între statele de pe continent. O sută patruzeci de ani mai tîrziu, trunchiul stejarului s-a răsucit, iar predicţia lui Hugo s-a adeverit numai parţial. În Europa, 27 de naţiuni au arborat drapelul albastru cu steluţe al UE. 16 dintre aceste ţări au renunţat la drahme, mărci, franci etc. în favoarea monedei unice europene. Alte state sînt pe cale să facă acelaşi lucru într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, în vreme ce cîteva, puţine, nu au de gînd să renunţe la moneda naţională şi să se supună unor