S-ar putea declara (sentenţios) că idolatria e însăşi condiţia omului profan. Propoziţia se verifică de vreo zece milenii, căci majoritatea inventarului nostru religios - piese votive, structuri mentale, relaţii de grup - participă la această mecanică substitutivă pe temeiul căreia Cineva - supremul mister al divinităţii personale - devine ceva. Idolatria /sau cultul întruchipării/ ne apare, în primul rînd, ca operaţiune de reificare a divinului. Fenomenul a intrigat, fiindcă a deturnat vocaţia analogică a experienţei spirituale, dar şi pentru că a legitimat comportamente aberante (sau percepute ca atare). Conflictul cel mai aprins între "religia adevărată" şi "minciuna idolatriei" s-a iscat în secolul II d.Hr., cînd primii Părinţi ai Bisericii (să-i pomenim aici pe Tertulian, Hipolit şi Arnobiu) au asimilat idolatriei cea mai mare parte din patrimoniul păgînismului elenistic. Sînt multe aspecte fascinante în cronica intelectuală a respectivei tensiuni, însă două merită o atenţie particulară. Pe de o parte, faptul că noţiunea patristică de "idol" s-a întemeiat pe o reducţie apofatică: idolatria e malefică tocmai / şi doar / pentru că e lipsită de obiect. Pe de altă parte, acela că noţiunea de idol a fost cumva interiorizată ca operator teologic. Dacă la început a servit drept criteriu de discriminare între propoziţiile adevărate şi cele false, "idolatria" s-a transformat ulterior în argument al reformelor ecleziale (cazurile cele mai notorii fiind cearta iconoclastă, în spaţiul bizantin, şi critica protestantă a "papolatriei", în cel apusean). Afirmaţia iniţială cu privire la condiţia idolatră a omului profan este - recunosc - impregnată de monoteism. Pentru adepţii politeismului, a te prosterna dinaintea unei figuri auguste, a unei pietre, plante, păsări sau a cine ştie cărui astru e foarte în regulă. Numai iudaismul - cu al său interdict decalogic (Exod 20