La Halos, chiar cind ramii singur cu tine insuti, gindurile negre nu mai au aceeasi tarie ca in restul timpului. Ba mai mult, le si uiti! Ori de cite ori ma duc primavara sau vara la Halos, am senzatia ca am ajuns in rai, adica, dupa cum spun cartile sfinte, la loc cu verdeata, unde nu e nici intristare, nici suspin! Pai nu-i de mirare. Iata: mai intii, solitara cabana a prietenilor din studentie Emilia si Dan e incastrata in sute de metri patrati de verde: cel mai departat, cu zeci de nuante, al padu­rilor din jur, cel familiar, invadat ici-colo cu puzderie de flori mici, al pajistilor; cel profund si autoritar al brazilor plantati in partea dinspre sud, pe post de gard viu. Soarele e aici un amic destul de fidel, piriul curge in preajma zi si noapte cu un susur numai bun de ac pentru cojocul nervilor intinsi. Iar cerul - ei, asta-i alta poveste, care poate avea multe episoade, ca si vintul. Rezumind: in diminetile limpezi, cerul e albastru-albastru, cu irizari de verde si roz si auriu; in miezul zilei, e de obicei liber, cit poate el de liber, alb si sclipitor de-ti ia ochii; iar noptile, negrul lui ca smoala, ciuruit de stele, e scrijelit la rastimpuri de direle subtiri si luminoase ale avioanelor pamintene, ale stele­lor cazatoare din alte ceruri, ale automobilelor cu care Dumne­zeu si garda lui - adica si Ingerul cela, zburlit ca un punkist! - inspec­teaza pamintul. Uneori se crede ocean cerul de la Halos, cu norii albi si gri si ultramarin gravizi de apa; daca insa te retragi pe o terasa, poti sta fara grija, stiind ca te asteapta alt spectacol mirobo­lant: cind ploua, ierburile si copacii si tufisu­rile sclipesc, aju­rati, mai ceva decit Las Vegasul in noapte! Eh, ocean, ocean, dar nimeni nu s-a inecat in el, nimeni nu se teme de el. Aici totul trece, doar sa ai putintica rabdare... In "locul cu verdeata" de la Halos, s-a mai intimplat sa fie si "intristare si