Asadar, economia creste cu 6-7 procente pe an, pe seama unui deficit extern ce a trecut de 10% din PIB. Acesta din urma se amplifica de la un an la altul, in timp ce economia nu reuseste mai mult de o rata a cresterii de 7%, sub povara unor rigiditati - in special pe piata muncii - de care clasa noastra politica nu pare nici macar sa doreasca sa se atinga. Totusi, cresterea deficitului extern a dus la temperarea inflatiei, care, la randul ei, preseaza pentru restructurarea economiei.
Aici se cam termina vestile bune. Intre cele rele, cu care sa incep? Poate cu aceea ca este probabil ca impactul asupra balantei de plati al aprecierii de pana acum a leului sa continue, chiar daca moneda ramane pe loc de acum inainte. Asadar, ne putem astepta la cresterea importurilor si plafonarea exporturilor chiar cu politici neschimbate, ceea ce ar putea afecta in cele din urma si cresterea reala a PIB. Dar vom avea macar politici neschimbate? Vestea si mai rea este ca politicile autoritatilor au dat cam tot ce puteau si la orizont se contureaza relaxari, unele de amploare, care nu prevestesc nimic bun.
Rolul de gardian al dezinflatiei il joaca, de un bun numar de ani, politica monetara - ceea ce este firesc, la urma urmei. Atata doar ca aceasta este plasata in momentul de fata la un nivel al restrictivitatii cu totul iesit din comun: rata dobanzii de politica monetara, de 7% in prezent, este cu 3,2 puncte procentuale peste inflatia din ultimele 12 luni; cu un an in urma, nivelul de 8,75% al dobanzii de politica monetara era cu numai 1,7 puncte procentuale peste acelasi indice al inflatiei. Dupa calculele mele, aprecierea leului din primele cinci luni din acest an a redus cu peste o treime cresterea pe care ar fi avut-o masa monetara in sens larg (M3) cu un curs stabil in acest interval. Sa nu ne mai referim la ratele rezervelor minime obligatorii - cu totul neobisnu