O importantă sursă de informaţii cu privire la moda podoabei capilare în Evul Mediu o constituie colecţia de memorii ale călătorilor străini prin Ţările Române.

Impactul cu o cultură care prezenta unele detalii frapante pentru cei din „lumea civilizată” i-a determinat pe aceştia să descrie portul românesc, incluzând uneori şi explicaţii succinte ale modului de purtare a părului. Astfel, bavarezul Johann Schiltberger nota despre locuitorii din Ţara Românească şi Moldova că „ei îşi lasă părul şi barba să crească şi nu o taie niciodată”, iar diplomatul maghiar Anton Verancsics îi descrie pe români ca având „feţele negre din cauza bărbii, a părului lung şi nepieptănat”. Cel puţin în ceea ce priveşte portul bărbii este de necontestat că acesta era un obicei comun al bărbaţilor români, fapt confirmat şi de reprezentările grafice din epocă (picturi bisericeşti, tablouri şi gravuri).

Plete, dar şi tunsori excentrice: ciuf de păr în creştetul capului

Portul părului în rândul ţăranilor simpli a cunoscut unele mici diferenţe. Cu toate că în general s-a păstrat moda unei podoabe capilare purtată până la umeri şi uşor neîngrijite, au existat şi caracteristici locale. Spre exemplu, în Banat, conform lui Francesco Griselini, bărbaţii români purtau „părul lung, cu cărare pe frunte, atârnând pe tâmple atât de jos, că de multe ori ajunge cu o jumătate de palmă până sub bărbie; în unele ţinuturi se socoteşte drept o frumuseţe când îl înnoadă de vârfuri”. Ţăranul român din Bucovina este reprezentat în stampele de epocă cu barbă şi plete bogate ce trec de umeri, iar cei din Oltenia sunt înfăţişaţi într-o hartă din 1719 având părul foarte lung, ajungând până aproape de coate.

Vezi imagini şi citeşte mai multe pe site-ul revistei "Historia".