Puţini sînt oamenii care construiesc din vocaţie; unii o fac din orgoliu, alţii din obligaţie, iar cei mai mulţi nu o fac deloc. Sînt şi mai puţini oamenii care construiesc în medii ostile, sînt ca boabele de mărgăritar cei care construiesc în deşert, iar cei care construiesc în deşert, pîndiţi permanent de privirile pustiitoare ale celor din jur şi sub ameninţarea permanentă că acest pustiu îi va înlănţui într-o zi şi pe ei înşişi, sînt apariţii de-a dreptul miraculoase, erupţii motivate abisal pentru salvarea cine ştie căror echilibre tainice ale lumii, altfel gata să se surpe iremediabil. Aceştia din urmă, amestec bizar de utopie, convingere, naivitate, credinţă, devotament, consecvenţă, curaj, speranţă şi bucurie - totul ambalat într-o absenţă fundamentală, aceea a instinctului de conservare - se manifestă exclusiv, pentru că misiunile nu sînt niciodată invenţii ale stărilor de normalitate, în vremuri tulburi, în lumi precare, sub orizonturi apăsătoare şi înceţoşate. în astfel de vremuri, sub semnul acestor ostilităţi, în lumea arogantă a fiarelor învechite, a minţilor împuţinate, a sufletelor carbonizate şi a unor adversităţi dezlănţuite sălbatic şi-a început Ştefan Drăghici, cu mai puţin de patru ani în urmă, utopica, dar şi irezistibila sa construcţie. într-un spaţiu arid ca acela al Călăraşilor, pustiit de spiritul malefic al Combinatului siderurgic, bastard al unor minţi irigate cu smoală şi alimentate exclusiv de energiile subpămîntene, într-o confuzie demografică împinsă pînă la destructurare prin transplanturile de populaţie şi prin navetismul promiscuu şi gregar, scăldat în ura celor cununaţi cu neantul şi împroşcat incontinent cu noroaie otrăvite, el a reuşit, în timp record, să se construiască pe sine, publicînd trei cărţi, şi să transforme acest loc deşertificat într-unul nou, plin de viaţă, exploziv sub presiunea sevelor proaspete şi a luxuriei