Mircea Cărtărescu: „Nu avem prea mult de sperat de la europarlamentarii noștri. Dar cred că trebuie să încurajăm Europa unită, ai cărei cetățeni ne mândrim că suntem”. Sursa: Mediafax

O să mă duc la alegerile europarlamentare. Şi vreau să vă spun de ce. Nu pentru că aş crede cine ştie cât în utilitatea lor şi, într-un fel, chiar în legitimitatea lor. Spun aşa pentru că aceste alegeri conţin un paradox foarte vizibil, care e însuşi paradoxul Uniunii Europene în acest moment. Eu sunt cetăţean al României, stat unitar şi suveran. Dar în acelaşi timp sunt şi un fel de cetăţean al unui fel de stat suprastatal, care include România, împreună cu multe alte state, la fel de suverane, din întreaga Europă. Ştiu, de bine, de rău, care sunt legăturile şi fidelităţile mele faţă de propria mea ţară, deşi nu cred nici în „chemarea sângelui”, nici într- un „etos naţional”. Dar respect şi sunt chiar mândru de legătura contractuală dintre mine şi statul român. În schimb, clauzele contractului meu cu Uniunea Europeană nu-mi sunt atât de clare şi subînţelese. Motivul principal este că Uniunea Europeană nu e deocamdată nici pe departe o formaţiune politică atât de închegată ca un stat obişnuit.

Poate că ea tinde, cu timpul, către realizarea unui sistem federal după modelul Statelor Unite sau al altor federaţii (cea rusă, fosta Iugoslavie, Germania sau Mexicul sunt tot atâtea tipuri foarte diferite de federaţii), dar, dacă este aşa, procesul e departe de a fi ajuns măcar la jumătatea lui. Sau poate că oficialii de la Bruxelles nici măcar nu merg cu speranţele lor atât de departe, ci urmăresc doar o comuniune laxă de state regionale, cu un substrat mai curând economic şi cu o standardizare internă la diferite alte niveluri. În orice fel am privi lucrurile, Uniunea Europeană este un mare experiment care păstrează ceva idealist şi utopic în formula sa, dincolo de subîn