Decanul alerga, tulburat, pe coridoarele corpului principal al Universităţii. Deschiderea festivă a anului academic părea să fi creat o nebunie generală. Parcările din campus erau blocate, profesorii şi studenţii se înghesuiau la orare, iar bobocii se aflau într-o derută totală, vecină cu halucinaţia.

Mulţi dintre aceştia îl opriră, cu fizionomii descompuse de spaimă, şi îi puseră întrebări complicate: „Nu vă supăraţi, unde îl găsesc pe domnul professor Garabet Ibrăileanu?“ sau: „Mă iertaţi, unde l-aş putea localiza pe domnul Alexandru Philippide? Dar pe domnul Gheorghe Ivănescu?“. Îşi reprimă răspunsul cinic-morbid – „Aţi putea încerca la domnul Cimitir!“ – şi le explică tuturor, răbdător, că „domnii“ în cauză reprezentau acum, pe lîngă numele unor mari personalităţi ale culturii române, şi numele unor amfiteatre ale instituţiei unde se desfăşura palpitanta acţiune. Mai dificil fu momentul în care un tînăr cu ochelari îl abordă intempestiv: „Caut sălile Ilie Popescu şi Mioara Stroescu. Mă puteţi ghida? Am Semiotica şi Lingvistica generală şi habar n-am cum să ajung în aceste amfiteatre...“ Bineînţeles, respectivele cursuri erau ţinute de colegii Popescu şi Stroescu. Buimăcit, decanul nu excluse totuşi ca Popescu şi Stroescu să se fi clasicizat între timp şi să fi ajuns amfiteatre... Îi spuse studentului să încerce peste drum, în clădirea mare şi frumoasă care se vedea prin ferestrele Universităţii. (Acolo era Policlinica pentru Elevi şi Studenţi, iar decanul spera ca aşezămîntul sanitar să aibă şi o secţie de Psihiatrie, unde ochelaristul să nimerească direct, fără ocolişuri inutile). Tînărul mulţumi şi adăugă: „Dar amfiteatrul Ion Mirescu vă spune ceva?“ Profesorul tresări violent (Ion Mirescu era chiar numele lui!). „Tot acolo îl găsiţi!“ răspunse el precipitat. Apoi se duse, îngrozit, în birou.

Nu apucă să răsufle că unul dintre prodecani intră, cu mi