În 1967, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înfiinţare, TVR difuzează o emisiune care se numeşte Casa noastră. Un reportaj în care apar principalii actori ai realizării Telecentrului din Dorobanţi, clădirea identificată azi cu Televiziunea Română. În afara interesului documentar – imagini cu parcul desfiinţat de şantier, cu arhitecţii şi responsabilii Telecentrului (arh. Tiberiu Ricci, autorul totodată al Sălii Palatului, în 1960, acum profesor la Arhitectura de la „Spiru Haret“) –, reţine doar o sintagmă, inocentă în 1967: Televiziunea este, pentru reporter, o „casă a poporului“ (nu mai ştiu dacă acestea sunt cuvintele lui Alexandru Stark, dar sintagma este chiar aceasta).
Afirmaţia a rămas multă vreme adevărată, iar când n-a mai fost, vinovatul a primit pedeapsa capitală. După 2000, treptat, Televiziunea îşi pierde prestigiul avut prin atomizare şi, desigur, în urma răspândirii Internetului. Cred oportun să încep cu acest detaliu prezentarea şi discuţia unei cărţi esenţiale despre revoluţia din decembrie 1989 (cu tot decalajul dintre apariţia ei şi cea a textului meu). Coordonat de Konrad Petrovsky şi Ovidiu Ţichindeleanu, doi tineri din Est – un istoric german şi un filozof român –, volumul poate fi mai degrabă încadrat la traduceri decât la apariţii locale, căci majoritatea autorilor sunt străini – majoritatea germani, de altfel. Structurat
în patru părţi, el cuprinde 15 eseuri de dimensiuni variabile, întrerupte de inserturi din primul volum despre televiziune – Ochiul de sticlă (All, 1997) – al lui Bogdan Ghiu.
Ceea ce mi se pare cel mai important în acest volum este predominanţa privirii din afară. Douăsprezece dintre cele cincisprezece texte inserate sunt traduceri. Nu spun prin asta că privirea din exterior este întotdeauna mai „adevărată“ decât cea din interior, ci că mizele sunt altele, cu a
