Era ceva ciudat la ei. I-am văzut pe marginea peronului, aproape de şine. Un grup de patru tineri, o fată şi trei băieţi care gesticulau amplu. Mi-a atras atenţia faptul că se postaseră acolo, în buza gării, exact cînd speakerul anunţa că săgeata albastră urmează să intre în staţie “la linia unu” (sic). Au dispărut din raza mea vizuală, dar peste cîteva minute o văd din nou pe fată, făcînd triumfătoare cu o mînă băieţilor, în timp ce cu cealaltă ţinea strîns la piept cîteva cutii de bere. Zîmbetul i se lăţise pe toată faţa, iar băieţii i-au răspuns la fel. Abia atunci mi-am dat seama care era ciudăţenia. Deşi manifestările lor erau zgomotoase, nu se auzea nici un sunet. Erau surdomuţi.

DE ACELASI AUTOR Această tăcere care ţîşneşte Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc interpretează Conu Leonida Despre tigri şi frică Cînd sufletul se scurge din sticlăCu spectacolul Zero decibeli, regizoarea Ioana Păun pătrunde în lumea tăcută a celor ce nu aud prin cinci poveşti cu dublă perspectivă. Linişte de o parte, prejudecată şi intoleranţă de partea cealaltă. Societatea românească este crispată în faţa a tot ceea ce este altfel. Spectacolul alcătuieşte un index al reacţiilor viciate. În loc de înţelegerea nevoilor speciale ale surdomuţilor (de exemplu, să i te adresezi cu faţa pentru a-ţi putea citi de pe buze), milă (handicapul fizic este perceput ca o formă de retardare). În locul integrării sociale printr-o profesie liber aleasă, împingerea spre marginea societăţii, în zona cerşetoriei mascate. În locul unei vieţi normale, forţarea supravieţuirii. România se teme de diferenţe. E mai uşor să respingi decît să înţelegi. E mai comod să-ţi fie milă decît să ţii cont de nevoile celuilalt. Există un automatism al milei aşa cum există un automatism al respingerii. Normalii cu normalii, şi ceilalţi cu restul lumii. Singura problemă e că înţelegem lucruri diferite prin „normal