În partea 1 a acestei postări am prezentat primii şapte ani de existenţă ai PSD. Prin comparaţie, perioada 1997-2000 a fost una de mari frământări. Anii de opoziţie erau o experienţă neobişnuită pentru un partid care depinsese de bugetul statului şi de funcţii în administraţie. T. Meleşcanu s-a rupt de partid, formând APR. Dar partidul a supravieţuit.
Una din priorităţile strategice definite în acel moment a fost unificarea treptată a stângii, lucru realizat şi cu ajutorul indirect al PD. Să punem problema astfel: exceptând FDSN/PDSR/PSD şi PRM, câte partide de stânga sau nostalgice după naţionalist-comunism au obţinut mai mult de 100 de mii de voturi?
În 1996: şase
În 2000: trei
În 2004: două
În 2008: unu
Câte procente au strâns aceste partide la parlamentare?
În 1996: 24%
În 2000: 13,5%
În 2004: 13% (aproximativ)
În 2008: 2%
Revenind la anii ’96-2000: reformele CDR au fost exact lucrul de care avea nevoie PSD pentru a se reface în planul opţiunilor de vot. O bună parte din cei care votaseră CDR aparţineau bazinelor electorale ale stângii de la începutul deceniului – detalii aici. Valul pro-PSD din 2000 a fost în multe privinţe asemănător dar în sens contrar, social-democraţii primind votul multor persoane care cu 4 sau 8 ani înainte nici nu s-ar fi gândit să voteze PSD.
Concret: la momentul alegerilor, PSD a obţinut mai multe voturi decât în 1992 sau 1996. Ion Iliescu s-a stabilizat la cota din 1996 (4 milioane de voturi). Pentru a înţelege cât de mare era acest electorat, merită spus că dacă în turul doi n-ar fi votat pentru Ion Iliescu decât cei care au votat în turul unu pentru candidatul PSD, el tot ar fi câştigat în faţa lui Corneliu Vadim Tudor.
Despre aparenta prăbuşire a PSD din anul care a precedat alegerile (zece procente pierdute în şase luni!) am mai scris aici.
Iată ce scr