'' Mai acum un secol, românul era uşor de recunoscut: nu-şi băga cămaşa în pantaloni.''

Ştiu destui oameni, doar că n-ar mărturisi-o, care s-ar repezi mai întâi la şifonier dacă s-ar trezi cu casa în flăcări. Pentru ei, conteză mai mult ce poartă decât ceea ce sunt, ce fac ori ce zic. Au ajuns să-i poarte hainele pe ei, nu ei pe ele. În sinuoasa tranziţie românească spre nicăieri, probabil că nu e decât o temă minoră. O teorie a chibritului ars, un detaliu ce nu va fi inclus de preşedinte într-un raport privind starea naţiunii. Un fleac ignorat de nimicologii TV, chemaţi să se pronunţe doct doar în chestiuni care ne ţin cu sufletul la gură: nunta lui Borcea, retrogradarea uraganului Irene...

În fond, de ce nu ne-am ataşa de ţoale? Atâta amar de vreme s-au purtat haine hidoase la noi, încât ar merita să facem un proces al comunismului şi sub aspect vestimentar. Vai, cât nylon, acrilic şi tergal mai ţineam pe noi, în vremea în care denimul, lâna şi mătasea se găseau doar pe sub mână! Când şi dacă primeam haine „de la pachet", parcă-l prindeam pe Dumnezeu de-un picior: aveam rara oportunitate de a îmbrăca nişte haine cusute cumsecade, croite bine, din materiale care nu zgâriau şi în care nu năduşeam ca un pluton de răcani la instrucţie (mai ştiţi maioul flauşat de corp?). Las' că toată ţara părea că poartă aceeaşi uniformă, de riscai să-ţi confunzi legitima cu o străină ori titularul cu vecinul de la patru, ascuns sub o căciulă rusească. Trecem şi peste dresurile de calitate îndoielnică, determinând fiecare româncă să poarte pe sub fustă un nod care ajusta lungimea „ştrampilor". Şi peste eleganţa tip Ministerul de Interne a românului de dinainte de 1989, când purta marţi hainele de duminică sau de şedinţă - cămaşă cu mânecă scurtă, pantalon de doc, pantofi împletiţi, disponibili în două variante, urâţi şi neverosimil de urâţi.

Fireşte, între timp ne-am