Se trăieşte, se atacă, se ripostează, se construieşte, se dărâmă într-un cult al erorilor deliberate.
Cui foloseşte o asemenea dezlănţuire a sumelor nule? Nimănui şi tuturor.
Vâjâie capetele. Orbii au vedenii. Surzilor le ţiuie urechile. Muţii bâiguie. Sănătatea, de orice fel va fi fiind aceasta, e răvăşită de instalarea unor handicapuri de percepţie a realităţii imediate. Masa critică a comunicării anulate şi a eficienţei zero a fost deja depăşită. Cepurile butoaielor dau să sară în aer. Ce o fi pe dinăuntru? Napalm? Tulburel? Se gândeşte limitativ, strict pe cont propriu, egolatru, cu obidă, în scrâşnet de măsele şi uruit de creiere greoaie.
A fost exilată premiza dialogului inteligibil, adică între minimum două entităţi şi care să ducă la ceva, undeva, cândva, cât mai repede. Într-o lume în care toţi au dreptate, nimeni nu mai poate avea dreptate. Aşa încât fiecare se lăfăie în extazul adevărului personal. O tensiune ciudată, nemaiîntâlnită, provoacă stări de irespirabilitate. Unde să găseşti însă aerul pentru strictul necesar al plămânilor normalităţii, ai echilibrului, ai decenţei? Liberul arbitru a fost scos pe tuşă şi excomunicat de această logică a confruntării absurde, fără reguli, fără norme, fără principii.
Miza (pe) Traian Băsescu, cu stegarii „pro" şi ciomăgarii „anti" laolaltă, duce la poturi enorme, chiar dacă jucătorii nu mai au ce decarta, timpul cacealmalelor a trecut şi mânecile au fost golite de aşi. Fiecare ştie cărţile celuilalt, dar nimeni nu vrea să plătească sec, să spună stop-joc şi să închidă astfel o partidă isterică. Dl Băsescu însuşi pare să fi scăpat controlul propriilor valori, identităţi, legitimităţi. Cu dânsul, despovărat de încărcătura colosală a rolului său în aceste vremuri de bejenie a raţionalului, parcă s-ar mai putea discuta. Nu i se permite însă de către cei care au pariat pe victoria sau pe înfrângerea s