Foto: wallpaperstock.net Când inima ne este închisă, iubim omeneşte. Iubim ca oamenii. Iubim condiţionat. Când inima ni se deschide, iubim dumnezeieşte. Cu inima deschisă, iubim, pur şi simplu. Prin ochii inimii deschise nu trec umbre şi nici nu se dezlănţuie furtuni. Ochii inimii deschise strălucesc tocmai pentru că ei pot vedea dincolo de materialitate, dincolo de mânie, de frică, de orgoliu, de fanteziile tulburi ale minţii, dincolo de dramă şi de toate manifestările Egoului. O inimă deschisă înseamnă cu mult mai mult decât ar putea fi spus în cuvinte şi asta pentru că „deschiderea inimii” nu-i o simplă metaforă, nu-i un fel de a spune că ne-am îndrăgostit de un om, nu-i un fel de a ne iubi animalul de companie, copilul sau florile. Inima deschisă iubeşte toate acestea, dar şi pe cele pe care nu le iubeşte inima închisă. Inima deschisă iubeşte tot ce-i bun şi-i frumos, ca şi tot ce-i rău, tot ce-i pare urât sau dezgustător privirii omeneşti. Mai presus de orice, inima deschisă acceptă şi înţelege existenţa şi toate aspectele ei aşa cum sunt. Inima închisă controlează, condiţionează şi respinge ceea ce nu-i plăcut.

„Deschiderea inimi” este un eveniment uman înălţător, care se resimte în conştiinţa noastră, în inima şi în experienţa vieţii ca un eveniment care ne-a schimbat, ne-a transformat, ne-a dus într-un punct în care nu mai recunoaştem în noi omul de până atunci. O nouă stare a conştiinţei umane nu este posibilă fără ca inima să se deschidă. Posibilitatea de a trăi experienţa iubirii pentru tot şi toate, a frumuseţii existenţei, posibilitatea de a accepta experienţele vieţii noastre aşa cum sunt ele se iveşte în trăire atunci când se deschide... inima noastră. Uneori ni se deschide câte-o fereastră a inimii şi atunci spunem că suntem îndrăgostiţi de un om. Se deschide puţin câte-o uşă, câte-un mic drum şi atunci găsim subiecte şi obiecte ale iubirii,