“Suntem aşa de obişnuiţi să condamnăm prezentul, încât nu-i acordăm favoarea nici unui singur gând bun.“ Lucian Blaga

Mărturisesc: noul meu exerciţiu de comunicare este suspect de criticism. Trezirea mi-a fost stimulată de reacţiile unor cititori anonimi. Venindu-mi în fire, înţeleg că pacostea economiei de piaţă româneşti şi a sistemului politico-social complementar ei este fervoarea, beţia critică. Nemulţumirea, dispreţul, chiar ura de celălalt, indiferent că ne raportăm la indivizi, grupuri de interese sau părţi de societate, domnesc peste noi. Fenomenul e psihologic justificat. Comunismul nu lăsa să parvină în spaţiul cunoştinţei publice decât lauda deşănţată. Idealismele perverse, goale, amăgirile cu viitorul poleit în aur, ce se îndepărta sine die de orizontul mărginit al vieţilor noastre, ne-au umplut cu frustrări. Îndată pleznită centura de castitate a bezmeticei ideologii s-a pornit într-un nefiresc firesc, dezmăţul. Toate refulările, brutalităţile, prostiile, bolile, demonismele s-au năpustit în spaţiul mediatic înflorit în multe şi superbe buruieni otrăvitoare. Tot răul din noi, sub chipul atrăgător al informaţiei persistente zi şi noapte, anotimp după anotimp, an după an, ne atacă, fără alternativă, speranţele. În 23 de ani nu s-a putut desena nici o ţintă atrăgătoare pentru fiecare dintre români, astfel încât, referindu-ne la ea să o facem cu înţelegere, cu unire, cu forţă comunitară. Neputinţa imaginării unui ideal comun nu e vina unuia sau unora. E a tuturor, indiferent că ne referim la politicieni, intelectuali sau alte grupuri din sânul societăţii. Comunismul de care vrem să ne distanţăm (dar oare vrem?) a formulat un ideal în forma unei mari minciuni. Mai mult, a fost capabil să-l menţină în viaţă de la alungarea Regelui Mihai până la împuşcarea lui Ceauşescu. A urmat... dezordinea sub chipul sufocant al crizei perpetue. Trăim istoria iste