Săptămânal găsiţi aici o personalitate care scrie despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul regizorului de teatru Victor Ioan Frunză.
Nu ştiam să dau valoare cărţii altfel decât concret, prin greutate. Abia apoi am deschis-o... Cărţile exprimă limpede ideea că evoluţia nu se face printr-o succesiune fracturată a generaţiilor, ci prin mentorat, care este semnul culturilor mari. Am o meserie atât de ciudată, încât nu mă pot hotărî dacă e logică sau absurdă; de fapt, teatrul este o formă de lectură. Din această perspectivă, cărţile sunt uneltele mele, după ce, într-o fază incipientă, cărţile m-au construit.
Mi-amintesc exact unde eram în clipa în care am realizat că în casa în care m-am născut nu exista o bibliotecă. Nu existau cărţi. Aveam 7 ani. Stăteam în faţa unui aparat de radio şi priveam hipnotizat la ochiul magic (un tub catodic pe fronton, oscilaţiile verzi ale lămpii arătau când ai ajuns pe un post). O voce vorbea despre nu ştiu ce volum şi în difuzor se auzeau foşnind filele unei cărţi. Am privit un pic în jur şi am plecat, singur, la „Librăria noastră" care era în colţ. Am cumpărat cea mai mare carte pe care am văzut-o. „Dicţionarul Limbii Române Contemporane" - cu coperţi albastre, pânzate.
Ajuns acasă, am pus volumul pe cântarul de alimente din bucătărie: un kilogram şi jumătate. Nu ştiam să dau valoare cărţii altfel decât concret, prin greutate. Abia apoi am deschis-o. A urmat un volum de Tudor Arghezi, ilustrat cu nişte minunate acuarele: două kilograme. După un timp, n-am mai ţinut seama de greutate. Pe la 12 ani am cumpărat „Istoria artei" a lui Elie Faure. Am luat-o mai mult pentru coperta volumului „Renaşterea". Era un nud cu „Venera ieşind din spuma mării". Îl ţineam ascuns să nu-l vadă mama. La Biblioteca Publică din cartierul Bucureştii Noi, mă lăsau printre cărţi, aşa că am citit de-a valma - lucr
