Dragobetele, sarbatoarea dragostei la romani, isi are radacinile in traditiile dace si in credinta intr-un fel de zeu al iubirii, a carui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic si inceputul primaverii. Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei si al bunei dispozitii. I se mai spunea Cap de Primavara sau Cap de Vara si era identificat cu Cupidon, zeul iubirii in mitologia romana, si cu Eros, corespondentul acestuia in mitologia greaca. Un alt nume al sau era Navalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos si iubaret nevoie mare, care le face pe tinerele fete sa-si piarda mintile. O alta traditie spune ca Dragobetele a fost transformat intr-o buruiana numita Navalnic, de Maica Precista, dupa ce nesabuitul a indraznit sa ii incurce si ei cararile. In lumea satului romanesc, pina la jumatatea secolului al XX-lea, Dragobete era sarbatorit pe 24 si 28 februarie sau pe 1 si 25 martie, potrivit cercetatorului Ion Ghinoiu, autorul volumului "Zile si mituri". Probabil ca, in vechime, 24 februarie insemna inceputul primaverii, ziua cand natura se trezeste, ursul iese din barlog, pasarile isi fac cuiburi, iar omul trebuia sa participe si el la bucuria naturii. In ziua respectiva, semnalul era dat de pasarile nemigratoare, care se strangeau in stoluri, ciripeau, se imperecheau si incepeau sa-si construiasca cuiburile. Despre "pasarile" neinsotite la Dragobete stia toata lumea ca raman singure si fara pui pina in aceeasi zi a anului viitor. Dupa modelul zburatoarelor, fetele si baietii se intalneau sa sarbatoreasca Dragobetele, pentru a ramane indragostiti pe parcursul intregului an. Daca timpul era favorabil, imbracati de sarbatoare, fetele si flacaii se intalneau in fata bisericii si plecau sa caute prin paduri si lunci flori de primavara. In sudul Romaniei (Mehedinti), fata se intorcea in sat alergand, obicei numit "zburatorit", urmarita de cate un baiat caruia ii cazuse