În primăvara lui 1939, Gavrilă era încă în cărţi, la Palat. În vară, însă, situaţia sa începe să se schimbe; regele îi reproşează fraude. Acesta este primul pas al unui proces accelerat de ieşire din graţiile suveranului.

În iunie 1939, Costică Mihăescu, patronul „Garajelor Mihăescu” din Bucureşti a fost vizitat de un reprezentant al fabricii „Renault”, care i-a spus să facă ultimele comenzi de automobile pentru că războiul va opri producţia. Între Gavrilă Marinescu şi Ernest Urdăreanu tocmai izbucnise un scandal „în chestiunea lui Nae Marinescu, ministrul de la Sănătate, care a făcut noi comenzi scandaloase de produse farmaceutice cu firma Karmitz”[1]. Fratele prefectului, Nae Marinescu, a încercat să treacă şi o altă comandă pentru armată tot prin firma Karmitz, valoarea acesteia fiind de 800 milioane lei, dar aceasta i-a fost „torpilată” în ultimul moment de Urdăreanu, care a făcut apel la rege. Gavrilă i-a luat apărarea fratelui său, „însă regele l-ar fi repezit rău de tot, reproşându-i că nici până azi nu i-a prezentat actele justificative referitoare la încasările făcute ca prefect al Poliţiei Capitalei”. Chiar şi regele, care îngăduia destule lichele în preajmă şi atâtea fraude, se săturase.

De fapt, Gavrilă mai intrase odată în dizgraţia regelui, în noiembrie 1936. „Regele nu mai vede şi nu mai aude decât prin Urdăreanu. Până şi Gavrilă Marinescu nu mai e primit direct de Suveran şi-şi face raportul zilnic factorului constituţional Murdăreanu” (îi spunea Nae Ionescu lui Constantin Argetoianu la mijlocul anilor ’30)[2]. Aşadar, regele – care trecea cu vederea multe! – a rămas nelămurit în legătură cu fraudele gărzii sale de corp de la Prefectura Poliţiei Capitalei. Iar disputele Marinescu-Urdăreanu nu erau unele de principii, ci de afaceri, de comision, de împărţire a sferelor de influenţă.

Începutul sfârşitului pentru Marinescu: