Amantul-amanta ipocrit(ă)
În capitolul anterior am vorbit despre incapacitatea ipocritului de a iubi sau de a se îndrăgosti. Asta însă nu înseamnă câtuşi de puţin că el nu poate susţine sus şi tare contrariul. Sau, mă rog, cât de sus şi tare poate sau vrea…
În tot cazul, atunci când este singur cu femeia care îşi înşală soţul cu el, amantul ipocrit repetă de câte ori poate „te iubesc”, „n-am iubit aşa pe cineva în viaţa mea”, „nimeni nu este atât de bună” etc. De câte ori poate – această restricţie nu e determinată numai de condiţiile exterioare (când şi unde se întâlnesc, de câte ori pe săptămână etc.) ci mai ales de cele interioare. Atenţie, însă: fiind o lipitoare care ţi se bagă-n suflet, e vorba mereu de interiorul partenerei, nicidecum despre interiorul ipocritului. El poate să repete la infinit declaraţii de dragoste dintre cele mai mieroase (şi care de bună seamă nu i se par mieroase exclusiv aceleia care ascultă afirmaţiile astea). Ea, săraca, e convinsă ferm că Radu sau Horia al ei, căsătorit de cincisprezece ani cu soţia sa, tată a trei copii, o iubeşte numai şi numai pe ea.
Dar ipocritul nu se teme nici de promisiunile cele mai periculoase. „Aştept momentul când pot să-i spun că te iubesc”, spune el, vorbind despre un moment care, bineînţeles, nu va veni niciodată. Dacă eşti un ipocrit pursânge, n-o să te înduri de lacrimile nici uneia (nici ale soţiei, nici ale amantei) şi nici n-o să te sperie isteriile vreuneia dintre ele. Nu eşti tu un începător ca Tartuffe sau ca Julien Sorel, care au sfârşit prin a se îndrăgosti de victimele lor. Doamne, ţine-mă! Nu eşti cu nimic mai prejos ca Richard al III-lea: „Au a mai fost femeie curtenită / Astfel, şi-n felu’ acesta dobândită? (…) Cum? Eu, ce i-am răpus şi soţ şi socru, / S-o cuceresc cu ura-n sân fierbându-i, / Cu blestemele-n gât, cu ochii umezi, / Şi cu dovada sângerând alături? / Ză