Nu începuse campionatul şi nişte nerapidişti îmi spuneau mie că în noile schimbări rapidiste, cu un Răzvan la cârmă care vezi Doamne, nu suportă vedetele, cică uite ce i-a făcut lui Mutu!...
...Pancu, auzi tu Panco Italian, nu ar mai avea loc. Mi-am spus părerea sec şi tranşant. Scurt pe limba noastră colorată. Şi, iată, s-a dovedit şi mai ieri, că şi călare şi pe jos Pancu tot Pancu rămâne.
Tare cum a fost Ştefan cel Mare! Nu uit eu prea curând ultimul meci cu Steaua din Ghencea, încleştarea de pe stadionul acela de lângă celebrul cimitir stelist. Nu nu mă refer la cel de acum pe care numai Gigi îl ştie şi nu-l spune nimănui „Ghencea secret". Nu, zic de cel pe care joacă acum echipa militară. Steaua a ajuns cu domiciliul pe o strofă rapidistă: "suntem (jucăm) peste tot acasă" numai că dacă giuleştenilor "porţile ni se deschid", lor li se spune "nu primim cu steaua!". Repet, nu se uită uşor meciul acela când Gigi a alungat galeria rapidistă de la ei din curte, şi s-a jucat... şi s-a jucat zi de vară până-n seară, sau până a intrat Pancu. Un plonjon, o plutire uşoară, dar iute, cap şi gol!!!1-0 pentru Rapid. Cum să renunţi la unul ca Pancu, legendă vie?! Acum la "Ploieştii" din Buzău lucrurile au fost aidoma ca pe Ghencea. Zero /zero, la pauză, la fel prin minutul 80, apoi vine formula magică: intră Pancu marchează şi câştigă. Unu zero scor final. Punct. Da, Pancu ştie să pună punctul; să ia trei puncte; să pună lucrurile la punct. Căci, la Rapid, el ştie să nască şi paradoxul: Pancu şi când nu joacă, joacă. Sau, Pancu şi când nu joacă prea bine, joacă foarte bine...
Inamici, opriţi Paradoxul giuleştean. Pericol de moarte!
