Cred că suntem prevăzuţi, fiecare, cu mecanisme de autodistrugere. Unii le controlează, alţii nu prea. Există o categorie aparte (nu ştiu cât de numeroasă e) care le cultivă cu voluptate.
Nu ştiu cum mă ajută de data asta Dumnezeu să scriu detaşat. Sunt (cât să fie?) vreo câteva minute, literalmente, de când am aflat că poetul Eugen Cioclea, un poet născut, iar nu făcut, boem fastuos pe vremuri şi epavă din ce în ce mai umilă în ultimii ani, a murit! L-am văzut ultima dată acum vreo două săptămâni, cu prilejul unei şedinţe a filialei Chişinău a USR. Portretul fizic ar cere pricepere de prozator. Un cap masiv, faciesul lat, cu mandibule proeminente, un barbişon de-un alb spălăcit (ca şi chica de pe creştet), umeri cam surpaţi, dar încă sugerând fostele linii de forţă. În tinereţe, va fi fost voinic ca un taur. Când l-am revăzut, ca şi în perioadele de mai înainte, arăta – nu premeditez nimic, doar configurez o impresie – ca un mujic. Da, chiar asta e: avea ceva tolstoian în el: ţinută, anvergura frunţii, privirea de o albăstrime insondabilă. În ultima vreme, avea o vorbire indiscernabilă, aproape că nu-l puteai pricepe. Dacă-l priveai dintr-o parte, cum stă afundat în tăcerile lui de cremene, cu eterna ceşcuţă de cafea dinainte, la una dintre mesele de pe terasa Uniunii Scriitorilor, te halucinau pentru moment vechile lecturi din Turgheniev...
Cred că suntem prevăzuţi, fiecare, cu mecanisme de autodistrugere. Unii le controlează, alţii nu prea. Există o categorie aparte (nu ştiu cât de numeroasă e) care le cultivă cu voluptate. Dintre cazurile notorii în minte îmi vine acum Esenin şi Vîşoţki. |ştia au galopat pe cai înspumaţi în întâmpinarea morţii. Eugen Cioclea s-ar înscrie onorabil, şi valoric, şi desigur ontologic, în această serie. Criticii, apropo, şi-l dispută: şaptezecist?, optzecist? Face parte, biologic, din generaţia lui Dabija. Strict esteti
