Foto: Tudor Cireş / Jurnalul Naţional În prima mea călătorie la Muntele Athos, m-am hazardat să pomenesc, într-o discuţie cu călugării români, ceva despre ecumenism. Reacţia lor a fost tăioasă şi simt, încă, răceala cu care am fost privit: „Că nu-n zadar se luptă Esphigmenou!” – mi-au şuierat în ureche, ţintuindu-mi naivitatea la zidul imaginar al necredincioşilor. Auzeam întâia oară despre călugării nesupuşi de la Mănăstirea Esphigmenou; povestea lor am aflat-o însă peste câteva zile.
Esphigmenou, cea mai nordică mănăstire dintre toate cele douăzeci de la Athos, datează din secolul al X-lea şi, fără a avea stralucirea Vatopedului, a Ivironului sau a Marii Lavre, atrage, în ultimii ani, aproape la fel de mult atenţia asupră-i. Povestea sa mai nouă începe în 1924, când patriarhatul de la Constantinopol a adoptat noul calendar („gregorian”). Revoltată de schimbarea regulilor, comunitatea athonită a încetat, brusc, să-l mai pomenească pe întâistătător la slujbe; schisma a durat până în 1971, când o reuniune extraordinară a Athosului a decis libertatea fiecărei mănăstiri de a-l pomeni sau nu. Aici apare reacţia călugărilor de la Esphigmenou; ei intră în opoziţie directă cu patriarhul şi arborează drapelul negru când acesta acceptă să se roage împreună cu papa. Nesupunerea zeloţilor, pentru care patriarhul emite o cerere de expulzare din Sfântul Munte, duce la blocada asupra mănăstirii: lumina şi telefonul sunt întrerupte, aprovizionarea cu alimente şi medicamente e interzisă. După patru luni, în care câţiva călugări mor din lipsa îngrijirilor medicale, guvernul grec cedează. Nu şi zeloţii; ei desfăşoară pe zidurile mănăstirii inscripţia celebră azi „Ortodoxie sau moarte!”
Situaţia confuză continuă mulţi ani. În 2002, un tribunal aduce călugărilor de la Esphigmenou 88 de capete de acuzare. Li se cere să părăsească mănăstirea şi sunt puşi din nou sub asediu