Suntem la câteva zile după Buna Vestire. E sâmbăta morţilor, în Postul Paştelui. Înaintăm prin codrii cei deşi, încă neînfrunziţi, cu copaci drepţi, ţâşnind spre înaltul cerului din verdele puternic al covoarelor de leurdă. Călătoria până la Mănăstirea Dobrovăţ din judeţul Iaşi, ar putea fi, pentru un pelerin, o formă de penitenţă. Şoseaua desfundată e urmată de drum forestier, o bucăţică de asfalt şi din nou drum de pământ, purtând urmele carelor, ca pe vremea răzăşilor lui Ştefan Vodă.

Nu dăm înapoi nici când calea e îngustată de buştenii doborâţi la pământ. La câteva verste distanţă ne aşteaptă minunata biserică a Dobrovăţului, ctitorie a marelui voievod.

ZIDURI DE CETATE NĂRUITE

Imediat ce am depăşit liziera pădurii, o zărim în depărtare. Sunetul clopotului vine stins până la noi. Înconjurată de ziduri pe jumătate năruite, cu clopotniţa aplecată într-o parte - imagine moldavă a unui "turn din Pisa" ros de o boală fără leac -, Mănăstirea Dobrovăţ e scăldată totuşi într-o lumină pe care n-o întâlneşti mereu, oriunde. O lumină şi o linişte care aparţin, din vechime, locurilor sfinte. Pe sub clopotniţă intrarea e prea îngustă pentru "rădvanul" nostru cu mii de cai.

Dăm ocol şi intrăm în curtea aşezământului printr-o spărtură în zid, la indicaţiile unui băieţaş care se grăbeşte apoi să tragă clopotele. Două păsări îşi iau zborul din clopotniţă. Apoi, din nou, linişte. Prea tânărul clopotar a dispărut între timp şi în curtea încălzită de soare unde printre firele de iarbă uscată au ieşit gângăniile Domnului la plimbare - semn că primăvara îşi intră-n drepturi -, ne pare că suntem singuri, intruşi într-un Rai văduvit de Adam şi Eva.

Asta până când dinspre partea de apus, dintr-o clădire ce aminteşte mai degrabă de un internat decât de o mănăstire, porneşte spre noi, cu pasul mare şi haina fluturându-i în vânt, un