Nici un om cu o minimă instrucţie şi de-o elementară bună-credinţă nu poate ignora şi minimaliza rolul pozitiv, covârşitor, pe care monarhia l-a jucat în istorie. Subscriu la opinia că Regele Carol I a fost cel mai mare om politic al neamului şi, dincolo de determinările istorice şi particularităţile caracterologice ale celor care i-au succedat pe tron, preţuirea şi recunoştinţa pentru capetele încoronate ale României nu pot întreţine o dispută serioasă.

Astăzi, după nefericite obstrucţionări şi păgubitoare întârzieri, Regelui Mihai şi Casei Regale li se acordă cinstea cuvenită. Pe fondul convulsiilor politice care au pus la grea încercare stabilitatea ţării, al degradării continue a prestigiului şi credibilităţii clasei politice, interesul şi speranţele într-o eventuală revenire la monarhie revin în spaţiul public cu o ciclicitate lesne de observat. După criza politică din vară şi pe fondul emoţional activat de cea de-a 91-a aniversare a zilei de naştere a Regelui, discuţiile sunt parcă mai apăsate şi mai insidioase ca în alte rânduri.

Fireşte, nu-mi trece prin minte să deschid o discuţie serioasă despre adecvarea Casei Regale la interesele de azi ale României. Subiectul este infinit mai vast decât rândurile de care dispun. O observaţie totuşi ţin să fac:

unul dintre cusururile cele mai păgubitoare de care se face vinovată clasa noastră politică, şi pe care trebuie să şi-l asume fără să crâcnească, este partizanatul strigător la cer. Politica primitivă de cadre, după modelul: „cine nu-i cu noi e împotriva noastră", care a făcut ca o mulţime de ambuscaţi să ajungă în poziţii de înalţi demnitari, iar oameni de-o cinste şi de un profesionalism de necontestat să rămână veşnic pe margine. Paşii greoi, nesiguri şi neconvingători pe care i-a făcut România în 22 de ani se datorează în mare măsură şi faptului că nu ne-a preocupat şi nu am ştiut să r