Trăim vremuri triste în fotbalul românesc. Visele se năruie imediat după naştere, la fel ca şi echipele. Oamenii nu sunt oameni, iar patronii sunt doar nişte poante fumate de pe marginea unor bulevarde rămase fără culoare. Sportul rege ne moare pe zi ce trece, iar acţiunile DNA nu par a fi nimic mai mult decât o încercare tardivă de resuscitare.
România a fost capabilă să ofere, după mulţi ani, o campioană din provincie. Tot România a avut "plăcerea" să asiste la ruinarea unei astfel de echipe. Unirea Urziceni e tipul de grupare la care nu apuci prea bine să te obişnuieşti cu numele că trebuie să conştientizezi dispariţia ei. La proba de "dispariţii", fosta echipă a lui Petrescu şi MM s-ar cocoţa pe prima treaptă a podiumului. Apoi, poate, ar dispărea şi podiumul.
De ani de zile dinamoviştii fredonează imnul Champions League. Doar fredonează. Ei defilează în campionat, dar sfârşesc mereu în Europa eliminaţi de multiple NEcâştigătoare de glorie, gen Vorskla Poltava. Totuşi, echipa din Ştefan cel Mare nu conteneşte să se pregătească de Champions League, iar asta nu ne poate face decât să-i apreciem ambiţia. Le-ar mai trebui, probabil, câţiva repatriaţi ca să celebreze un sezon complet.
România a dat-o şi pe Oţelul din Galaţi drept câştigătoare de campionat şi reprezentantă în Ligă. După asemenea ispravă, Manchester United, Basel şi Benfica ne mulţumesc pentru cadoul făcut. Aventura din Ligă a fost atât de scurtă încât am înţeles abia acum ce vroia să ne transmită versul "Tare ca fierul, IUTE ca Oţelul".
Noi suntem cei care am făcut un stadion de milioane de euro şi am orbit lumea întreagă, în special pe francezi, cu gazonul. La propriu. Unde mai pui că dacă am fi fost la gimnastică, gazonul de pe Naţional Arena ar fi luat aurul. La sărituri. Noi suntem unici. Uneori chemăm DNA-ul să vină să facă lumina, dar rămânem în beznă când din apărăt