De o bună bucată de vreme Liviu Ioan Stoiciu a ajuns faimos în lumea literară datorită blogului său în care combină revolta metafizică cu angoasa şi tristeţea administrativă a asociaţiei de locatari. Bine, faima literară e atât de restrânsă, încât scriitorul nu mai riscă să fie amplasată o inscripţie comemorativă pe trupul blocului.
Noua poezie a lui Liviu Ioan Stoiciu - căci da, ea s-a schimbat, ceea ce este aproape incredibil la un autor român - s-a orăşenizat. Nu mai găsim agera, cuantic-sentimentala poezie de canton. Pe prag (vale-deal), Cartea românească, în pofida titlului blagian şi rural, adăposteşte versuri de observaţie a unui univers bizar, obosit şi fără repere morale. Sau poate doar poetul a obosit să mai critice acerb lumea. Acum, suliţa lui s-a mai tocit, atacurile sunt mai blânde, detaliile mai poetice. Aceeaşi tehnică a notaţiei fulgurante, dar mai puţin surprinzătoare. Abordarea s-a "umanizat", lucru bun pentru suflet şi nu neapărat fericit pentru consistenţa mesajului literar.
Acest volum nostalgic şi melancolic are un personaj principal, Vale-Deal, reprezentare alegorică, parcă, a teoriei ondulaţiei universale a lui Vasile Conta, sau mai curând a viziunii peisagistice paradisiace a lui Lucian Blaga. Debutul primului poem anunţă o bizar-neintelectuală bucurie de a exista: "azi te simţi bine, îţi eşti exterior, eşti fericit,/parcă nu eşti tu" (Baţi la porţile celor cinci). Într-o lume deviată de la sensurile ei fireşti, fericirea constantă este dovadă de egoism şi chiar de prostie. Intelectualul - prin definiţie implicat şi lucid - nu poate fi fericit. Decât cu intermitenţe, "azi", şi doar prin evadare din sine însuşi. Trădarea de sine pentru o clipă de fericire nu mai este urmată de lamentaţii şi blesteme luciferic-hyperioniene. Criza aproape că nu-şi mai are rostul într-o societate a derizoriului. Protestul pare mai eficient dacă es
