Pentru mulţi, Ciorogârla e doar o destinaţie a microbuzelor care pleacă de la autogara Păcii, ducând oameni plini de bagaje, griji şi copii spre ceea ce în gura şoferilor sună ca o litanie: CiorogârlaDarvariRoataCartojan. Pentru alţii, locul e asociat cu o unitate militară din care s-au furat arme cu ani în urmă. Pe mine mă duce cu gândul la cea mai frumoasă mănăstire „la o aruncătură de băţ“ de casă.
Uneori nu-i nevoie să călătoreşti kilometri mulţi sau să consumi zeci de litri de carburant pentru a ajunge într-un loc liniştit, frumos, cu istorie în spate şi tihnă în jur. Mânăstirea Samurcăşeşti din Ciorogârla este un astfel de exemplu, mai cu seamă pentru locuitorii din zona vestică a Bucureştiului. Câţiva kilometri pe Iuliu Maniu, un pod de autostradă, viraj la dreapta şi după cel mult zece minute ajungi în mijlocul unei comune unde se construieşte mult, se fac grătare la o margine de apă şi pare că smogul capitalei e o istorie lăsată mult în urmă.
Mânăstirea are ziduri împrejmuitoare groase, iar odată ce treci de poarta garnisită cu doi-trei cerşetori, în general paşnici şi neinvazivi, ajungi pe un petic de rai. Gazon tăiat englezeşte, băncuţe, flori care te fac să te oftici că nu există în bagajul lexical românesc mai multe cuvinte care să denumească diferite culori.
Biserica are hramurile Adormirea Maicii Domnului, Sfânta Cuvioasă Parascheva şi Sfânta Treime şi este una cu totul specială. Prima mirare o ai când vezi pridvorul mărginit de coloane rotate de cărămidă. Plus o imagine niţeluş cam tulburătoare cu flăcările iadului, pe peretele din dreapta. Înăuntru însă surpriza este şi mai mare, fiindcă Biserica Mânăstirii Samurcăşeşti are nu unul, nu două, ci trei altare. Mai rar.
Un tur agale de jur-împrejurul bisericii, punctat de câte un scurt popas pe băncuţele plasate strategic la colţuri şi sub
