În prezent, adică în ultimii ani, prin obţinerea de imagini cognitive ale creierului datorită tehnicilor PET şi IRM este posibilă vizualizarea unor procese cerebrale, inclusiv relevarea circuitelor neuronale olfactive în relaţie cu procesele cognitive pe care acestea le susţin. De altfel, imediat după decernarea premiului Nobel 2004, dr. Beatrice Vuaille scria în „Le Quot. du Médecin“ din 6 oct. 2004: „Memorizarea unui miros pune în joc un ansamblu de structuri care sunt acţionate în paralel şi funcţionează în reţea, activând arii corticale în plus faţă de structurile clasice implicate în memorie“. Dar în câţiva ani s-au schimbat multe: evoluţia cotidianului trecut şi în ediţie numerizată, cu comentarii sumare, în relaţie cu realitatea imediată medicală franceză. În mod evident, în 2004 comentariile asupra premiului Nobel au fost numeroase, pe măsura surprizei, în general favorabile. Se probase că mirosul la om nu reprezintă o funcţie arhaică. Axel şi Buck au demonstrat că rozătoarele au de trei ori mai multe gene implicate în olfacţie decât omul, ceea ce nu însemnă obligatoriu un odorat superior. Dacă Sigmund Freud a avut dreptate când a susţinut că staţiunea bipedă a modificat complet aparatul senzorial uman, el nu a intuit în ce manieră. Pe de altă parte, se afirmă că 63% dintre genele receptorilor olfactivi nu sunt funcţionale la om, ceea ce nu înseamnă decât necesitatea continuării descifrării rolului acestor gene cu metodele actuale rafinate ale genomicii. În 2004, entuziasmul meu chiar ajunsese la cele mai înalte cote, precum Dunărea uneori, primăvara. Richard Axel şi Linda B. Buck erau ridicaţi de revista „Science“ la rangul de „magnifient scientists“. Prilej cu care adăugam: „Este de presupus că descoperirile lor, considerate ca având un pronunţat caracter fundamental, vor reprezenta de acum înainte în mai mare măsură, şi baza unor aplicaţii“. Să menţi