Era in toamna lui 1957. Doua evenimente la universitatea ieseana. Se eliminase examenul de limba rusa, obligatoriu pina atunci la concursul de admitere (toate specialitatile) si se infiintase o sectie de pedagogie-psihologie, prima de acest profil dupa reforma invatamintului din 1948. Ambele m-au atins: avusesem in liceu un profesor slab la rusa, absolvent de "Maxim Gorki" si aceasta decizie imi crestea sansa sa devin student; fiu de invatatori, aveam posibilitatea sa ajung profesor de pedagogie si sa implinesc astfel visul parintilor mei. Dupa un examen istovitor, ne-am trezit undeva intr-o sala mica (nu eram decit douazeci, zece intrati cu examen de admitere obisnuit, alti zece cu bursa prin Sfatul Popular, un sistem de selectie si protejare a fiilor celor apropiati) asteptind pe „indrumatorul de an". A intrat o doamna mica de statura, tinara (acum stiu ca avea 31 ani), cu un zimbet linistitor si verb alert, cucerindu-ne imediat pe toti. A devenit Doamna noastra! Ne-a pus sa citim si sa traducem dintr-o carte frantuzeasca (voia sa stie cu cine are a face), ne-a supus chiar de la inceput unui test de perspicacitate: a facut sa intre in sala o alta doamna, care i-a intins o hirtie si ne-a cerut apoi sa o descriem, sa ghicim ce fel de fiinta este. Voia sa ne trezeasca constiinta de psihologi, gustul pentru diagnoza. S-a aflat curind ca e asistenta profesorului Vasile Pavelcu, speranta lui. Ne-a apropiat, ne-a invitat pe toti la ea acasa sa-i vedem cele doua fetite blonde, ne-a facut dependenti de sfaturile si de ajutorul ei. A ramas in memoria noastra afectiva cu apelativul de Doamna Stela (sau Steluta), ne-a fost indrumator, profesor, sfatuitor, coleg. Doamna Stela Teodorescu (1926-2008) ne-a parasit de curind. Avea atita energie, dorinta de implicare, disponibilitate afectiva, curiozitate, incit nu puteam sa-mi inchipui ca va pleca. Prea era prezenta. Orfana de tata