Nu stiu de unde vine prejudecata ca despre comunism (si despre „social" in genere) trebuie sa vorbeasca in primul rând prozatorii (ori, mai nou, ego-fictionarii). Caci, daca ne uitam in scriptele istoriei literare mai noi, vedem ca poezia n-a ramas deloc datoare la acest capitol. La urma urmei, membrii Cenaclului de Luni, nu prozatorii generatiei ’80 si-au atras, in ultimul deceniu al regimului, injuraturile cele mai vârtoase in revista Saptamâna alui Eugen Barbu.
Si nici macar doua decenii mai târziu situatia nu s-a schimbat prea mult. Nu neaparat ca speta „patriotului nationale" n-a disparut estimp – asta oricum era de asteptat; dar nici patimile stârnite de poezie (in niste vremuri, altfel, deloc favorabile pentru existenta ei) n-au fost mai mici. Oricâte bagauri au executat intre timp romancierii, ei tot n-au reusit sa egaleze sfintele mâinii proletare desteptate de versurile unor Es. Pop, Galatanu, Ianus sau Sociu.
De altfel, nu intâmplator am alaturat aceste doua serii literare. Ci tocmai pentru a arata ca, dupa canoane, Alexandru Musina ar putea fi gazduit de ambele. In fond, din deloc recentul – cartea, zice autorul, a fost alcatuita pe 21 aprilie 1986 –, dar foarte proaspatul sau „Album duminical"*, doar tematica ii tradeaza vârsta. Altminteri, când vorbeste despre lumea comunismului in faza terminala, poetul n-o ia cu aluzii si parabole, ci le zice oblu, de la obraz. Si nici nu-i de mirare, de vreme ce din lumea lui Musina there’s no escape. Totul se reduce la un prezent continuu – in ambele sensuri ale termenului „prezent": ca „aici-la-vedere", dar si ca „acum-la-raport". La el, ce-i in mâna nu-i minciuna, iar ce nu-i nu se pune. Pe buna dreptate Nicolae Manolescu il considera pe Musina, in Istoria sa critica, un fel de tatuc al douamiistilor. In definitiv, aceasta viziune „prezenteista" se poate verifica si parcurgând „Album-
