„Pina“, filmul lui Wim Wenders despre celebra coregrafă germană, reuşeşte ceva magic: să-l facă pe spectator să pătrundă în mintea cuiva. Când filmează, Wenders urmează crezul Pinei Bausch: „nu mă intere-sează de ce se mişcă cineva, mă interesează ce-l face să se mişte“. În 3D, pelicula te face să trăieşti fiecare mişcare.

Pariul pe care îl face regizorul Wim Wenders (distins cu Leul de Aur în 1982, la Festivalul de la Veneţia, şi cu un Palme d'Or la Cannes, doi ani mai târziu) e şi tehnic, şi conceptual. „Pina" e în 3 D, ceea ce sporeşte senzaţia de prezenţă fizică „în poveste" (un motiv în plus să experimentaţi, fiindcă e primul film de artă în 3 D din cinematografele româneşti), iar Wenders decodifică dansul prin suprapuneri spectaculoase de imagine şi mişcare. Mai cu seamă, însă, filmul e un pariu emoţional. Şi pentru regizor, şi pentru spectator.

Expresionismul extrem

Wim Wenders începuse lucrul la film când Pina Bausch a murit, în 2009, la 68 de ani, bolnavă de un cancer cu care fusese diagnosticată cu doar cinci zile înainte. Coregrafa germană, una dintre cele mai influente şi mai charismatice prezenţe ale dansului contemporan din lume, revoluţionase mişcarea şi emoţia alături de compania pe care a condus-o, Tanztheater Wuppertal, impunând conceptul de teatru-dans.

Memorabile şi prezente şi în film, spectacolele ei ca „Rite of Spring"/„Ritualul primăverii"(1975) sau „Café Müller" (1978) sunt mărturii ale unui expresionism extrem; pentru Pina, orice nu putea fi exprimat în cuvinte îşi găsea un limbaj în dans. Căuta poziţii, arcuiri şi decoruri pentru fiecare stare - de multe ori spunea despre scenă că e „prea goală". De la moarte la extaz, iubire, durere, putere sau fragilitate, la imaginea regală a lunii - da, exprimată de un trup uman -, Pina căuta şi găsea; în „Café Müller", spectacol de-o melancolie sfâşietoare, femei