(aş fi vrut atunci să fiu un fel de Popeye Marinarul ...) Mărturisesc cu inocenţă, nu ştiu ce e asta: sentiment patriotic. Să fie, oare, emoţia ciudată care aproape că face să-ţi dea lacrimile atunci cînd România cîştigă un meci important la fotbal? Deteşti fotbalul, nu înţelegi nimic din el, te miri că oamenii îşi pot pierde vremea cu aşa ceva, dar, cînd vin campionatele mondiale, stai şi te uiţi şi n-ai în cap decît România. Să fie, oare, legat de senzaţia că-ţi bate inima în gît atunci cînd auzi imnul naţional şi vezi o fătucă tricoloră pe podiumul de premiere, încremenită în poziţie de drepţi, puţin caraghioasă? Să fi fost atunci, pe 21 decembrie, cînd umblam pe străzi fără să-mi pese că putea să mi se întîmple ceva rău? Să fi fost pe 22, cînd îi iubeam pe toţi cei din jurul meu, aşa cum se întîmplă la marile sărbători, aşa cum se întîmplă, probabil, la Carnavalul de la Rio de Janeiro? Asta e: ca să existe sentimentul patriotismului e nevoie de sărbătoare, de mari sărbători, adevărate, una aşa... ca-n Rio de Janeiro. Nu ştiu ce-i aia patriotism, deşi cred că generaţia mea a fost cel mai tare îmbuibată cu lecţii patriotice. Ce nu înţelegeam cînd eram elevă era de ce trebuie să pierdem zilnic 10 minute din orele de şcoală ca să cîntăm imnul naţional. Şi nu înţelegeam de ce, din patriotism, eram duşi toamnă de toamnă la cules de cartofi şi de morcovi pe cîmp. Nu mă plîng de asta, era, într-un fel, o distracţie, atîta timp cît era cald, dar veneau repede ploile şi frigul. În viaţa mea nu mi-a fost aşa frig ca atunci, în jurul grămezii uriaşe de morcovi pe care trebuia s-o sortăm pînă la capăt. Nu mai aveam chef de glume, de rîs, ne îngheţau mîinile pe morcovii brumaţi, profii stăteau în jurul focului, ne lăsau să coacem cartofi, înghiţeam cartofi fierbinţi cu coajă cu tot, ca să ne mai încălzim. Cel mai crunt era însă cînd ne duceau la cartofi. Trebuia să ale