„Roşia Montană 2013“ este un fenomen care nu numai că reflectă nereprezentativitatea partidelor actuale, dar şi marchează apariţia străzii ca un actor politic în sine, o contraputere, menită între altele să compenseze incapacitatea opoziţiei sau a mass-media de a influenţa deciziile puterii, oricare ar fi aceasta.
Noul fenomen Piaţa Universităţii aminteşte de cel din 1990, dar este manifestarea valorilor dominate la nivelul unei alte generaţii. Similitudinile nu lipsesc, ambele fiind manifestări antisistem, care încearcă evitarea confiscării lor de către un partid politic. Ambele apar ca sărbători ale regăsirii sentimentului de a fi împreună, ale sentimentului de recucerire a spaţiului public. Ambele au reunit sau reunesc oameni şi grupuri foarte diverse. Ambele sunt dominate de participanţi destul de civilizaţi, încât să pară inutilă prezenţa „forţelor de ordine“. Ambele au apărut ca reacţie faţă de o intensă propagandă care insultă inteligenţa.
În 1990, Piaţa contesta explicit un FSN ultramajoritar. Azi, Piaţa contestă numai implicit un USL tot ultramajoritar. Iar aici încep diferenţele notabile. Prima venea după ce puterea trădase revoluţia anticomunistă. A doua vine după ce puterea a trădat revoluţia uselistă. Prima dorea să se schimbe totul. A doua are un obiectiv precis.
Prima era sărbătoarea tristă a oamenilor ieşiţi din comunism care ştiu că au dreptate prea devreme. A doua e sărbătoarea celor convinşi nu numai de corectitudinea cauzei lor, dar mai ales convinşi că aceasta nu poate să nu învingă aici şi acum.
Dacă manifestaţiile de anul trecut, din ianuarie-februarie, s-au dorit a fi o copie, care s-a dovedit nereuşită, a momentului din 1990, cele de acum se definesc tocmai prin originalitatea lor. În faţa unor autorităţi lipsite de autoritate, demonstranţii nu se lasă închişi într-un spaţiu, fie şi
