Văduvit de simpatia celor mulţi, Moşul se metamorfozează el însuşi într-un personaj lipsit de sensibilitate, abrutizat, morocănos, brutal. Pe scurt, un tip după chipul şi asemănarea „omului recent”, adică a celui care a pierdut simţul sacrului (fie şi într-un sens cât mai elastic).
Poate m-a lăsat memoria (deşi e o slăbiciune cam precoce), dar nu-mi amintesc ca, în copilăria noastră totuşi nu atât de îndepărtată (anii 80, cât de comunişti or fi fost ei), Moş Crăciun să fi fost figura dominantă a sărbătorilor de iarnă. Sigur, îl aşteptam, îl invocam, îi recitam poezii, poate îi mai scriam şi vreo scrisoare, ni se părea că-i zărim umbra pe sub ferestre, dar, propriu-zis, îl zăream foarte rar. Şi nu era el discret doar în carne, barbă şi oase (de regulă purta un trening familiar pe sub un costum aproximativ roşu şi improvizat, avea o vocea care, deşi guturală, ne suna cunoscut etc.), ci şi imaginile lui era, la o adică, destul de parcimonioase. În orice caz, nu te agresau, nu dădeau buzna peste tine, nu îţi creau impresia că există, în Laponia, un popor de Moşi Crăciuni, cel puţin la fel de numeros pe cât e cel aservit, de copiii, domniţe care se copilăresc şantajist şi chiar domni care se prostesc. În fine, Moş Crăciun nu mai are nici un haz, nu mai poate surprinde, nu mai bucură peste fire tocmai pentru că şi-a pierdut misterul. Esenţa lui era mai curând feminină, îmi dau azi seama. Un miracol se poate petrece cel mult o dată pe an, dar, dacă se repetă, într-o retorică îngustă, măcar 30 de zile una după alta, s-a dus naibii orice minim potenţial de seducţie. Pentru fiul meu mai mare, care are patru ani şi jumătate, Moş Crăciun e ceva banal, un fel de vecin mai de treabă, care oricum vine: l-a văzut, numai până acum, de vreo trei-patru ori, ba la serbare, ba la o frumoasă chermeză de la Uniunea Scriitorilor, ba la teatru. Nu mai vorbesc de apariţiile lui, mai