Povestea pe care v-o spun astăzi este, din când în când, şi povestea voastră... Duminică dimineaţa, în jur de ora 4, în zona în care locuiesc s-au stins becurile. Pană de curent. Nu era prima dată. Purtătorul de cuvânt al Enel, un robot, a tot jonglat vreo 12 ceasuri cu ora remedierii. Dincolo de suma de probleme pe care o poate produce într-o casă o zi fără curent electric, problema mea era că murise şi calculatorul. Iar în calculator aveam comentariul pentru rubrica de faţă. Acolo a şi rămas, pentru că tipografia nu a aşteptat.
E drept, o vină am şi eu: n-am fost prevăzător. Obligat de pana de curent, am schimbat tema. Am abandonat comentariul din calculator şi, ca pe vremuri, am apelat la stilou, la hârtie şi la dictare şi am trimis ziarului un alt comentariu. Bineînţeles, despre cei de la Enel. Voi pleca de la deviza italienilor de la Enel: "Energie în ritmul tău!"... Sună bine. Numai că ar fi fost de preferat să ne dea energie în ritmul lor, al Europei de Vest. Pentru că, dacă ne-am fi dorit să primim energie în ritmul nostru, cel de aici, din Est, n-ar fi fost nevoie ca statul român să se chinuiască să vândă distribuţia de lumină a unui mare grup din Vest. O păstra aici, pe Dâmboviţa, unde pentru penele de curent electric avem şi specialişti, avem şi un lung exerciţiu.
Ce n-am înţeles noi aici, pe Dâmboviţa?! Un adevăr simplu. Acela că nu privatizarea e cuvântul magic. Privatizarea n-are cum să fie mai mult decât un vehicul, unul modern, desigur, care să ne ajute să trecem de la o economie în care companiile producătoare de bunuri şi servicii erau proprietatea nimănui, adică a statului, în proprietatea privată a unor investitori care să vină aici cu bani. De fapt, cu capital. Şi pe care să-i doară foarte tare buzunarul pentru fiecare euro investit.
Dar, oprindu-ne aici, nu aveam cum să parcurgem mai m
