Învinsă ieri în "sferturi", românca a reuşit cea mai bună performanţă a carierei în turneele de Mare Şlem şi într-un sport individual, crud şi solicitant

Tenisul nu e ca fotbalul! Într-un turneu, se joacă o dată la două zile. În cea de pauză dintre faci antrenament. Măcar unul de joc. Şi, probabil, ceva forţă. În fiecare săptămînă eşti în alt oraş, poate pe alt continent.

Se călătoreşte mai mult decît în orice alt sport, cu treceri de la o climă la alta, de la un fus orar la altul.

Se schimbă suprafeţele. Acum e zgura, de săptămîna viitoare va fi iarba, apoi se trece la sezonul de hard, spre finalul anului se intră în sală, pe covoare rapide. E un sport individual prin excelenţă.

Pe teren, fiecare greşeală se transformă în punct pierdut, nu există alibiul colegului de echipă care te poate dubla. Nu ai voie să primeşti sfaturi de la antrenor pentru că eşti penalizat. Eşti singur şi trebuie să judeci totul uneori în fracţiuni de secundă.

Presiunea apasă imens. Pornind chiar de la sistemul de scor, în care un punct în plus al adversarului îl poate duce la un pas de victorie. Şi nu poţi trage de timp. Nu te poţi ascunde ca să-ţi tragi sufletul.

E un sport teribil de solicitant din punct de vedere fizic. Absolut orice parte a corpului e predispusă la accidentări, de la umăr pînă la călcîi.

Asta e, pe scurt.

FAPTELE. De aceea, să n-o judecăm prea aspru pe Sorana. Cel puţin deocamdată. Are 19 ani şi o marjă mare de progres în faţă. O vom face dacă în lunile şi anii următori îşi va nivela ascensiunea.

A pierdut ieri, în sferturile de finală de la Roland Garros, în faţa unei jucătoare pe care o întîlnea pentru prima dată, australianca Samantha Stosur. 1-6, 3-6 e scorul cu care traseul parizian foarte valoros al româncei s-a încheiat.

DILEMA. De ce a