Povestea lui Eugeniu Carada pe meleagurile Craiovei începe la sfârşitul toamnei anului 1836 şi continuă până când, la 18 ani, paşii tânărului încântător au fost conduşi spre capitala Valahiei

„Scoborâtori din vechi familii olteneşti şi munteneşti“, care au dat de-a lungul vremii mulţi şi înalţi demnitari şi sfetnici domneşti, părinţii lui Eugeniu Carada s-au stabilit în Craiova, locuind cu chirie, la început, în casele Vârvoreanu.

Mai târziu, după cum aflăm din însemnările lui Mihail Gr. Romaşcanu, Nicolae Carada cumpără un loc de la Isvoranu, pe strada ce-i va purta peste ani numele, şi zideşte din temelie „două rânduri de case încăpătoare unde a văzut lumina zilei fiul lui, Eugeniu... într’un târziu sfârşit de toamnă, la 29 Noemvrie 1836. Preotul Gheorghe Duhovnicul, slujitorul venerat al bisericei Sf. Nicolae Brânduşa, l-a creştinat în ziua de 13 Decemvrie, iar naş i-a fost Pitarul Ion Pleşoianu, fiul logofătului Radu Pleşoianu“.

Ursitoarele i-au sortit să crească şi să se înalţe deasupra mulţimii, „prin firea lui originală, în care se împleteau armonios modestia şi geniul creator. În mintea şi sufletul lui parcă înadins natura îşi revărsase darnic ascunsele sale comori, într-o vreme în care ţărişoarele româneşti, lăsate în voia valurilor, aveau nevoie de aprigi luptători şi clăditori pricepuţi“.

Un copil ales

Era un copil cu vădite calităţi, ce nu se întâlneau la oricine. Mihail Gr. Romaşcanu îl descrie drept „un copil de o desăvârşită seninătate şi care pretutindeni lăsa impresia că nimic nu-l interesa, nu făcea nici un pas mai departe fără ca mintea lui să nu-şi cresteze adânc învăţămintele desprinse din fiecare clipă trăită“.

Totul îi trezea interesul, chiar şi banalele poveşti cu care mama sa, o femeie de o rară gingăşie şi duioşie sufletească, îl adormea în lungile nopţi de iarnă. Ea includea întotdeauna printr