Ani de zile, saptămâni, luni s-a tot scris, relatat, filmat, investigat, anchetat, s-au făcut reportaje despre căpşunarii români din Spania. Realitatea crudă a ultimelor două decenii, i-a determinat pe mulţi români să ia calea străinătăţii, în căutarea unor locuri de muncă menite să le aducă un pic de trai decent şi prosperitate lor şi familiilor lor.

Nu vorbesc aici de cetăţenii descurcăreţi să le zic aşa, ai României, ajunşi în Occident pentru a face bani prin orice tertipuri, chiar la limita legalităţii sau ilegale, ci vorbim despre milioanele de români amărăşteni, cărora le-a ajuns cuţitul la os în ţară şi care, de disperare, au luat drumul străinătăţii pentru a putea supravieţui şi a-şi ajuta familiile.

Mulţi, mai ales la început, au plecat la risc fără să ştie unde ajung exact, ce vor face, dacă vor găsi de muncă şi dacă vor reuşi să câştige ceva. Mame tinere şi taţi care şi-au lăsat copiii acasă, în grija bunicilor şi mai ales în grija lui Dumnezeu, au riscat totul, atât viaţa lor cât şi viaţa copiilor lor, pentru un trai mai bun de pe urma muncii prin străini. Chiar şi pensionare românce care, nu s-au mai uitat în urmă, au ales să plece în Italia, Spania sau altă ţară, pentru a munci în special la negru, ca menajere, servitoare, îngrijitoare, asistente.

Au ales să plece la risc, într-o ţară străină, unde nu cunoşteau cultura, limba, obiceiurile şi tradiţiile occidentale, pentru a face un ban. Au ales să practice munci detestate de nemţi, spanioli, italieni, francezi, pentru bani. Au lăsat ruşinea la o parte, practicând munci umilitoare de multe ori, pe care nu le-ar fi făcut niciodată în România.

Dar, „căpşunarii” români, termen devenit generic pentru toţi cei care au ales să ia calea străinătăţii, să pună osul la treabă pentru a surpavieţui, nu s-au mai gândit la umilinţă atunci când au constatat că şi câştigau ceva bani pentru munca