Cu patru ani în urmă, comentând un volum de versuri (ratat) al Elenei Vlădăreanu şi înscriindu-l într-un aflux generaţionist, făceam următoarea constatare: "Panoramând scena actualităţii literare, observăm o progresivă evidenţiere valorică şi promoţională a «milenariştilor», ieşiţi din underground în lumina reflectoarelor şi trecând cu dezinvoltură de la statutul de zero social la cel de vedete culturale. "
Procesul a devenit şi mai vizibil astăzi, când fiecare apariţie editorială a unei tinere vedete din generaţia 2000 e întâmpinată cu salve critice şi artificii speculative, cu elogii nemăsurate livrate scriitorilor consideraţi a fi în trend. Funcţia disociativă şi diferenţiatoare a criticii de întâmpinare pare grav avariată la unii comentatori, a căror evaluare de produs literar se apropie, nepermis de mult, de o reclamă nici măcar subtilă făcută unui autor "pe val". Şi mă amuză (amar) să văd simptomele acestea la un critic de gust şi de o brutală exigenţă, ca Mihai Iovănel, autorul unei cronici delirante pe marginea celui mai recent volum al Elenei Vlădăreanu, spaţiu privat*.
Am spus volum? Am exagerat şi eu puţin. Fără ilustraţiile atât de expresive ale lui Dan Perjovschi şi fără micile trucuri şi gadget-uri tipografice ("Lipeşte-ţi aici fotografia şi vei deveni unul dintre elevii mei", scrie la începutul unei pagini, şi apoi urmează un gol salvator), materialul poetic strict şi-ar arăta imediat precaritatea. Dar, astfel, "cartea-obiect" şi "cartea-concept" înflăcărează imaginaţia comentatorului nostru, care de-a lungul întregii cronici ne cere să-l credem pe cuvânt: "spaţiu privat" este "capodopera conceptuală a poeziei deceniului 1", de o "unitate conceptuală optimizată literar", cu totul "controlat şi montat la nuanţă". Evaluarea aceasta, care ar trebui să consilieze, nu să ghideze lectura, supralicitează emfatic nişte versuri care, per an