În ţara lui Homo Absenteismus, dar unde ar trebui să fim consultaţi la nivel de referendum în privinţa oricărei preferinţe intime a fiecăruia dintre noi, unii mor de drum lung, iar alţii de incinerarea altuia.
Că a murit un regizor, un actor, un scenarist, un om care a reprezentat în egală măsură una dintre puţinele forme de istorie social acceptată în anii friguroşi de "înainte-vreme", dar şi transpunerea potrivită a microbistului "eu centrez, eu dau cu capul (dar doar după indicaţiile precise <
Scânteia care a trezit acest val de nemulţumiri a fost decizia BOR de a nu permite oficierea unei slujbe religioase la momentul incinerării defunctului. Personal, nu mă pot gândi niciun temei moral care să împiedice o astfel de activitate, iar din punct de vedere religios, orice posibil canon ar trebui interpretat în spiritul său, iar nu în litera sa. Până la urmă, clerul este compus din oameni care sunt "trimişi ai lui Dumnezeu pe Pământ"; moralul ar trebui, măcar în situaţiile de bun-simţ, să primeze în faţa religiosului.
Ca la un semn, scânteia devine ditamai focul în sufletul fiecărui creştin adevărat, mai ales dintre cei care se îmbulzesc la fiecare ocazie în care un lucru sfânt trebuie atins, împărţit sau ascultat cu pioşenie, de parcă la sfârşit se va trage linie, se vor aduna punctele pentru fiecare loc întâi câştigat la acest întreceri şi doar şefii de promoţie se