George Enescu, cel pentru care se adună la Bucureşti, în această perioadă, toată floarea muzicii clasice, din toată lumea, celor mai mulţi dintre noi ne este necunoscut. Ca om. Mă gândeam zilele acestea câte s-au spus, câte s-au scris, câte s-au filmat despre Chopin sau despre Beethoven – romanţat şi neromanţat. Şi ce viaţă a avut Enescu! Ce succese, ce chinuri, ce poveste cu Prinţesa Maruca! Au existat oameni care l-au cunoscut îndeaproape, cărora le-a povestit frământările sale, până la a le destăinui cele mai ascunse sentimente.
Bernard Gavoty a fost unul dintre aceia care s-au simţit prietenii lui Enescu. A lăsat mărturii emoţionante despre muzician şi o descriere în care îl recunoaştem imediat ce privim vreunul dintre elegantele sale portrete. „Este întruchiparea nobleţei. Nu cunoaşte invidia şi meschinăriile legate de profesiune. Îi ştiu doar o ambiţie: să compună şi să facă muzică. (...) Când a fost puternic şi bogat, nu s-a folosit nici de putere, nici de bogăţie. (…) Când baţi la uşa lui, îţi deschide un mare domn. Dacă, din întâmplare, ar intra un magnat în casa lui, omul bogat ar fi Enescu şi nu miliardarul, pentru că, ridicându-se să-l întâmpine, el s-ar sprijini cu mâna dreaptă de o comoară, în permanenţă prezentă pe masa lui de lucru: teancul ultimelor mansucrise.”
George Enescu, cel pentru care se adună la Bucureşti, în această perioadă, toată floarea muzicii clasice, din toată lumea, celor mai mulţi dintre noi ne este necunoscut. Ca om. Mă gândeam zilele acestea câte s-au spus, câte s-au scris, câte s-au filmat despre Chopin sau despre Beethoven – romanţat şi neromanţat. Şi ce viaţă a avut Enescu! Ce succese, ce chinuri, ce poveste cu Prinţesa Maruca! Au existat oameni care l-au cunoscut îndeaproape, cărora le-a povestit frământările sale, până la a le destăinui cele mai ascunse sentimente. @N_