Mă simt adeseori singur şi cam de modă veche. Cei 15 ani petrecuţi la „Europa Liberă" m-au obişnuit cu o lume de care nu reuşesc, de fapt, nici nu încerc să mă despart. Revenit în România, în 2004, scriam nişte texte ca de căzut de pe lună: impersonale, îngheţate stilistic şi aproape ermetice în neutralitatea lor. Scriam la Bucureşti ca de la München sau Praga, peste eteruri înalte, străbătând spaţii vătuite, pentru nişte oameni dintr-o Românie pe care o descopeream desenată pe hartă. Niciodată nu m-am uitat atât de intens la harta României ca în anii când m-am aflat departe de ţară. Vă puteţi imagina cam cum era să scrii 6-7 pagini zilnic despre ceva ce nu puteai vedea şi atinge? Apoi, reîntors la vatră, România a dat buzna în mine şi m-a doborât cu realitatea ei vie, bezmetică, halucinantă. Eu scriam analize, că la altceva, la fel ca acum, nu mă pricepeam. Alegeam subiecte care, credeam eu, ar mai lumina neamul, căutam cu grijă tema, puneam în ordine punctele de vedere şi, la final, încercam să-l îndrept pe cititor către soluţia ce mi se părea cea mai justă. Nu m-am abătut de la această disciplină a relaţiei scris-lectură, chiar dacă textele mele au devenit mai nervoase, mai exuberante, mai condimentate, mai adaptate la o piaţă unde scriitura rece, factualizată la sânge, indică mai degrabă un handicap decât un semn de luciditate. Privesc în urmă şi mă simt liniştit la gândul că mi s-au împlinit câteva profeţii pe care, la început, unii dintre cititorii mei le vor fi găsit năstruşnice. Am scris, începând de prin 2005, că nu vor avea loc anticipate şi că Tăriceanu îşi va termina întregul mandat. Am socotit că suspendarea lui Băsescu e o mişcare greşită din care şeful statului va ieşi întărit. Am salutat apariţia USL ca pe unica şansă de a doborî colosul pedelist. Am amendat trufia PDL şi capcanele în care se lăsa prinsă puterea portocalie. N-am avut nicio