Construirea Barajului şi a Lacului de acumulare de la Bicaz a adus pe de o parte profit întregii zone, pe de altă parte suferinţa a zeci de mii de oameni. Aproximativ 2300 de familii au avut de suferit, deoarece 22 de sate au fost strămutate.

Inginerul român Dimitrie Leonida a fost cel care a gândit proiectul iniţial al complexului hidroenergetic de la Bicaz. Pentru el, energia electrică produsă la Bicaz- Stejaru ar fi dus la dezvoltarea economică a Moldovei, având un puternic impact asupra agriculturii şi industriei. Prima variantă a proiectului presupunea realizarea unui lac de acumulare şi construirea unui baraj cu o uzină hidroelectrică, în zona dintre satul Cârnu şi gura de vărsare a Izvorului Muntelui. Această versiune a picat din cauza faptului că înălţimea redusă de la care curgea apa ar fi produs o putere electrică scăzută. A doua formă a proiectului impunea construirea unui tunel de 4 kilometri de la lacul de acumulare spre muntele Botoşanu. Cel de-al doilea război mondial şi lipsa banilor a împiedicat punerea în practică a noului proiect.

Instaurea comunismului în România în 1945 a dus la creşterea interesului pentru construirea barajului de la Bicaz şi a hidrocentralei Stejaru. Au fost realizate mai multe studii între anii 1949-1950, în urma cărora Consiliul de Miniştri a hotărât, printre altele: “construirea pe râul Bistrita, în regiunea Bicaz a unui baraj pentru crearea unui lac de acumulare cu o capacitate de cca. 1.200.000.000 mc apa, care sa asigure compensarea debitelor râului între anii secetosi si ploiosi şi construirea unei centrale hidroelectrice pe Bistrita, la Stejaru, cu o putere de 210000 kw si cu o productie de aproximativ 430.000.000 kwh anual, care se va numi Centrala Hidroelectrica “Vladimir Ilici Lenin”.

Muncă forţată pe şantierul de la Bicaz

În anul 1950 a început organizarea lucrărilor pentru construcţia