Este oare corect, ca atunci când doi se înţeleg peste capul tău, să fii chiar tu acuzat de trădare, pentru simplul motiv că nu ai făcut ce au dorit ei? Hitler şi Stalin au dorit să desfiinţeze România iar noi acum avem mustrări? „Pe plan politic am pus acţiunea ţării noastre, aşa cum o ştiţi şi dumneavoastră; am arătat că România nu va accepta niciodată situaţia care i s-a creat într-un moment greu pentru ea, surprinsă la o răspântie grea şi că atunci când va veni momentul va revendica toate drepturile pe care crede că le are” – 26 noiembrie 1940, Ion Antonescu în urma vizitei la Berlin cu aderarea României la Pactul Tripartit. Dacă îţi place articolul, atunci dute să vezi şi dacă am putea fi catalogaţi drept trădători în urma comportamentului din Primul război mondial. Am încercat să arăt în articolul precedent că românii, în primul război mondial, nu au trădat ci mai degrabă au fost trădaţi. Marile puteri ne-au introdus într-un joc menit să îi ajute, dar pe noi să ne slăbească, astfel încât sfârşitul conflictului să ne prindă consumaţi. Inteligenţa şi responsabilitatea oamenilor politici, care conduceau România acelor vremuri, au făcut ca sfârşitul războiului să ne prindă în calitatea de câştigători. Deşi de la masa negocierilor am fost excluşi, românii au adoptat o strategie foarte bună: au împins trupele române până la Budapesta, astfel încât să avem ce oferi la masa tratativelor. Marile puteri, epuizate după lungul conflict, au fost nevoite să accepte în final condiţiile României, deşi nu acesta fusese planul iniţial. Cu multă laudă de sine aş putea spune că marele câştigător al primului război mondial, cel puţin în Europa, a fost România. Aceasta a devenit, cu efortul şi sacrificiul ţăranilor-soldaţi şi cu mult noroc, România Mare. Ce a urmat ştim cu toţii prea bine: o perioadă interbelică plină de iresponsabilitate politică, dusă la apogeu de atitudinea lui C